Cugetarile unei minti instabile

Franturi de paradis

21 Feb 2012 3 Comments

by devilishdesires in Writer's area

“Ceea ce descriem noi drept un paradis este clipa in care visurile pe care le faurim azi vor fi indeplinite.”  ~Simone de Beauvoir

Portile mari de fier s-au deschis cu un scartait funebru inaintea sa. A ramas nemiscat pentru cateva momente respirand aerul proaspat al libertatii. Au trecut zece ani de atunci. Ani in care pana si lumina binecuvantatoare a soarelui era considerata un lux.

Intr-o noapte blestemata, politistii au navalit in casa lui si l-au luat fara drept de apel. A fost acuzat de un jaf pe care nu-l comisese, insa nu putea face nimic pentru a-si dovedi nevinovatia. Pistolul lui a fost gasit la locul faptei, iar el nu avea un alibi pentru aceea noapte. Zambea ironic in timp ce era purtat catre celula lui. Oh, dar avea un alibi, insa nu il putea folosi. Era un secret pe care trebuia sa-l pastreze cu pretul libertatii lui. Raspunse loviturilor crancene cu un zambet sfidator. Nu putea spune ca si-a petrecut ultima noapte de libertate in bratele sotiei celui mai bun prieten al sau, nu? Asta ar fi distrus-o. Asa ca, fara nici un regret, stranse din dinti ignorand valurile de durere ce-i strapungeau trupul iar si iar. Cazu istovit in genunchi, si privindu-si reflectia in lichidul metalic de pe podea isi facu o promisiune. Atunci cand totul se va sfarsi si isi va recapata libertatea, ea va fi din nou in bratele lui.

A pornit cu pasi increzatori lasand in urma ororile trecutului. Drumul se largea inaintea sa pustiu, rece, insa atat de ademenitor pentru sufletul lui. Inspira adanc amintindu-si promisiunea facuta in primele zile de arest. A sosit momentul sa o indeplineasca. In minte ii rulau tot felul de scenarii, unul mai infiorator decat celalalt. A trecut totusi un deceniu…poate ca l-a si uitat si traieste acum fericita alaturi de sotul ei. “Oare i-am trecut prin minte o clipa macar? S-a rugat vreodata pentru mine?” Inghiti in sec, naluca indoielii bantuindu-l. Si-a scuturat capul. Nu! Nu se va indoi de ea, de dragostea lor.

Se apropie cu pasi sovaitori de casa ei. Ochii iscoditori ai oamenilor il urmareau neconteniti, rumorile acompaniindu-l in marsul sau. “S-a intors! L-au eliberat…” “De mic a fost un copil problema.” Barbatul ignora vocile ce-l urmau si se opri in fata unei gradini. Acolo, aplecata peste o tufa de trandafiri, o femeie de nici treizeci si cinci de ani, curata frunzele uscate fredonand un cantec vechi. Timpul isi lasase amprenta necrutatoare asupra ei. Parul ei blond, matasos era acum adunat intr-un coc in crestetul capului, suvite rebele atarnau ici colo mangaiandu-i obrazul tras. Nu isi pierduse eleganta miscarilor si blandetea ochilor, remarca barbatul cand femeia isi intoarse privirea catre el.

Uimita de ceea ce vedea, scapa sapaliga pe pamantul moale. Isi duse o mana la piept simtind cum inima i se strange dureros. Lacrimi cristaline i se prelingeau pe obraz si, neputand sa scoata un singur cuvant, se arunca in bratele lui. Imediat barbatul o stranse la piept, lipind-o toata de trupul lui. Isi afunda fata in parul ei si ii inspira adanc parfumul. Acum nimic nu mai conta. Era iar in bratele lui si nu isi putea dori nimic mai mult.

Umbre din trecut

19 Feb 2012 Leave a Comment

by devilishdesires in Writer's area

Zapada trosnea usor sub greutatea pasilor ei, iar viscolul ii biciuia fata in pofida mantiei groase ce ii invaluia trupul firav. Ningea de mai bine de o saptamana si nu erau semne ca s-ar opri prea curand. Isi stranse fularul mai aproape de corp si ofta. Parintii ei au considerat ca ar fi bine daca ar petrece o vreme cu bunica pentru ca “e batrana sarmana si nu se stie  cat o mai duce.” zisera ei.  Minciuni! Nu vor decat sa scape de mine dupa intamplarea de saptamana trecuta, isi spuse fata. Dar, de unde era sa stiu eu ca omul caruia i-am varsat cafea fiarta in poala si caruia i-am spart nasul cu usa, in mod absolut accidental, era chiar seful tatei, si ca de acea intalnire depindea promovarea lui? Incurcata situatie. Tanara ofta din nou. Isi ridica privirea scrutatoare si cerceta imprejurimile, ignorand frigul ce-i patrundea pana in maduva oaselor.

Zari in departare ceea ce parea o casa parasita si ochii ii scanteiara de fericire. Cu o sfortare supraomeneasca, fata inainta grabita, picioarele scufundandu-se in omat cu fiecare pas facut. Merse de mai bine de o jumatate e zi si nu intalnise nici tipenie de om. Nu a inteles nici pana acum de ce bunica ei alesese sa locuiasca izolata de lume.

Casa se inalta maiestoasa in fata ochilor ei, sfidand parca puterea timpului. Ferestrele spatioase, vopseaua scorojita si peretii batuti de vant pareau ca pastreaza in spatele lor misterele unei lumi pierdute. Cu mainile inghetate, fata apuca manerul usii, iar acesta se deschise cu un scartait puternic ce-i dadu fiori pe sira spinarii.

Pasi inauntru sfiosa, privirea ei cercetand atenta fiecare coltisor al incaperii. Nu era cine stie ce de locuinta, dar decat afara in viscol… Isi scutura hainele de zapada si, cu ajutorul unor vreascuri uscate, aprinse un mic foc in camin. Rasufla usurata si se isi trase un taburet aproape de flacara. Pe o etajera, in dreapta caminul, zari o fotografie veche. Isi intinse mana si o lua stergand-o de praf cu mana-i tremuranda.

O pereche de ochi negri o priveau reci din spatele ramei. Ochi ce pareau sa stie atatea, insa nu spuneau nimic. Ramase pentru o clipa inmarmurita, cuprinsa de intensitatea privirii acelei copile. Asezata pe o bancuta din lemn de cedru, tinand in mana un trandafir alb, o tanara de nici saptesprezece ani zambea cald, in timp ce un tanar brunet cu parul lung lasat pe spate, isi intindea bratul puternic in jurul umerilor ei cuprinzand-o si aducandu-i trupul firav mai aproape de al sau. “Seamana foarte mult cu mine.” Isi spuse Eleonor si  scuturand din cap, puse fotografia la loc pe etajera. Vantul se intetea, iar pleoapele ii erau din ce in ce mai grele. Intunericul noptii domnea peste tinut. Respiratia regulata a fetei si lemnele ce trosneau in semineu erau singurele sunete in incaperea pustie. Tanara adormise.

         ~Erau aproape orele doisprezece, cand fata pasi in gradina parintilor ei. Se aseza pe bancuta si privi ganditoare catre doi fluturi ce dansau nestingheriti in aer. Isi incrunta privirea dorind sa le franga aripile. Sa le ia libertatea de care se bucurau fara a o merita. Auzi zgomot de pasi apropiindu-se si se intoarse catre mama ei. O femeie gratioasa care, in pofida celor patruzeci si doi de ani, inca trecea drept o femeie incantatoare. Aceasta era insotita e un tanar inalt si brunet imbracat intr-un costum negru ce ii scoteau in evidenta umerii lati. Pletele lui negre alunecau peste umerii lui, purtate de adierile vantului. Tanarul zambi bland si ii intinse un trandafir alb pe care fata il accepta.

-Tu trebuie sa fii Eleonor. Spuse acesta asezandu-se si el pe bancuta, ascunzand in spatele unei masti bine lucrate durerea pe care o simtea. “Pentru numele lui Dumnezeu, cine isi aduce andrele in gradina?!” Eleonor, pentru ca asa o chema pe fata, ranji cu inteles si se juca cu o bucata de fular brodata, din care se desprindeau doua fire.

-Eu sunt Eleonor. Incantata domnule…

-Stefan, Ines Stefan. Spuse acesta printre dinti, intelegand jocul fetei. Isi simtea ochiul stang zbatandu-se, semn al iritarii sale, insa isi stapani mania. Era doar un act prin care se razvratea impotriva parintilor ei, nimic mai mult. Nu avea nici un motiv sa o sugrume pe loc. “Desi ideea devine din ce in ce mai tentanta.” isi spuse simtind andrele apasand in zone necorespunzatoare. Cu un gest galant, acesta ii saruta mana afisand un zambet seducator.

-Logodnicul dumneavostra, domnisoara! Un tipat puternic strapunse aerul atragand atentia tuturor. Stefan isi duse subtil o mana la urechea stanga, asigurandu-se ca inca mai functioneaza ca atare, si o privi rabdator pe Eleonor. Infuriata, fata isi intoarse privirea catre mama sa, ochii ei negri cerand o explicatie. In schimb, Constance, mama ei, nu facu decat sa o priveasca calma si sa ii inmaneze un mic ravas, prin care defunctul ei tata ii transmitea dorinta sa. Si anume ca unica lui fiica, Eleonor, sa se casatoreasca cu fiul unui vestit armator englez care i-a salvat viata in trecut. Stiind ca nu este chip sa se impotriveasca dorintei tatalui ei, fata isi pleca privirea masandu-si tamplele usor.

-Deci…cand va fi nunta?

-De azi intr-o saptamana. Raspunse Constance, chemand un tanar slujitor pentru a ii fotografia pe cei doi. “Destul timp pentru a fugi.” Isi spuse tanara zambind catre camera.

             Doua zile mai tarziu, Eleonor, fiica regretatului negustor Soplea disparu fara urma si nimeni nu a mai auzit nimic de ea vreodata.~

O bubuitura puternica zgudui linistea noptii si tanara tresari. Inghitind in sec, apuca un lemn si se indrepta catre mansarda, de unde inca se mai auzeau busituri si zgomote infundate. Apuca manerul usii si o deschise cu forta. In lumina palida a lunii zari o silueta clatinandu-se pe picioare. Speriata, fata inghiti in sec si ridica bucata de lemn deasupra capului. Faptura pasi inspre ea si impiedicandu-se de capul unei papusi se prabusi la picioarele ei. Dintr-o miscare fulgeratoare, lemnul lovi capul strainului, acesta scotand un urlet de durere.

-Stai femeie, ce te-a apucat! Au Dumnezeule, ce forta are. Bolborosi acesta in timp ce o strapungea cu privirea. Infuriat, tanarul smulse lemnul din mainile ei si il azvarli cat colo. Acum ca era mai aproape, fata putu sa-i desluseasca trasaturile fetei. Ochii verzi, parul negru si umerii lati ii dadeau un aer aristocratic. Eleonor scoase un strigat de surpriza recunoscand barbatul din fotografia de pe etajera. Stefan ridica mirat o spranceana in timp ce mana fina a fetei il impungea usor in umar.

-Carevasazica e real…

-Bineinteles ca sunt real. Rabufni Stefan enervat de constantele impunsaturi ale fetei. Domnisoara Eleonor, eu sunt Stefan Ines. Logodnicul stra-stra-stra-strabunicii tale. Se prezenta acesta si luandu-i mana firava in a sa, o duse cu o miscare eleganta la buze si i-o saruta. Eleonor privi la el mirata, si cu o miscare precisa, il calca pe picior.

-Asta pentru ce a mai fost?

-Pentru ca m-ai trezit din somn. Spui ca esti logodnigul strabunicii mele-

- Stra-stra-stra-strabunicii tale.

-Inca mai tin lemnul. Il avertiza Eleonor, agitand obiectul. Stefan o privi precaut si ii facu semn sa continue.

-Deci, esti logodnicul strabunicii mele, si sa nu indraznesti sa ma corectezi din nou, nu ar trebui sa fii mort?

-Ba da.

-Esti vampir?

-Nu.

-Zombi?

-Cu atat mai putin. Sunt cat se poate de uman si de viu. Eleonor il privi cu suspiciune si isi incrucisa bratele deasupra pieptului ca si cum ar intreba “Si ce cauti aici?”

-Da bine la poveste. O lamuri Stefan si se rezema de marginea unui dulapior de scule. Si-a lasat capul inapoi si o cerceta cu privirea. Hainele de bumbac, desi mai largi, ii complimentau trupul si se contopeau armonios cu trasaturile ei, remarca acesta plin de satisfactie. “I se potriveste rosul, ii scoate in evidenta ochii cafenii.” Isi lasa privirea hoinara sa-i cutreiere trupul intiparindu-si in minte imaginea ei. Ii intalni privirea iritata si rase cu pofta. “Va fi distractiv sa o imblanzesc…”