“Ceea ce descriem noi drept un paradis este clipa in care visurile pe care le faurim azi vor fi indeplinite.”  ~Simone de Beauvoir

Portile mari de fier s-au deschis cu un scartait funebru inaintea sa. A ramas nemiscat pentru cateva momente respirand aerul proaspat al libertatii. Au trecut zece ani de atunci. Ani in care pana si lumina binecuvantatoare a soarelui era considerata un lux.

Intr-o noapte blestemata, politistii au navalit in casa lui si l-au luat fara drept de apel. A fost acuzat de un jaf pe care nu-l comisese, insa nu putea face nimic pentru a-si dovedi nevinovatia. Pistolul lui a fost gasit la locul faptei, iar el nu avea un alibi pentru aceea noapte. Zambea ironic in timp ce era purtat catre celula lui. Oh, dar avea un alibi, insa nu il putea folosi. Era un secret pe care trebuia sa-l pastreze cu pretul libertatii lui. Raspunse loviturilor crancene cu un zambet sfidator. Nu putea spune ca si-a petrecut ultima noapte de libertate in bratele sotiei celui mai bun prieten al sau, nu? Asta ar fi distrus-o. Asa ca, fara nici un regret, stranse din dinti ignorand valurile de durere ce-i strapungeau trupul iar si iar. Cazu istovit in genunchi, si privindu-si reflectia in lichidul metalic de pe podea isi facu o promisiune. Atunci cand totul se va sfarsi si isi va recapata libertatea, ea va fi din nou in bratele lui.

A pornit cu pasi increzatori lasand in urma ororile trecutului. Drumul se largea inaintea sa pustiu, rece, insa atat de ademenitor pentru sufletul lui. Inspira adanc amintindu-si promisiunea facuta in primele zile de arest. A sosit momentul sa o indeplineasca. In minte ii rulau tot felul de scenarii, unul mai infiorator decat celalalt. A trecut totusi un deceniu…poate ca l-a si uitat si traieste acum fericita alaturi de sotul ei. “Oare i-am trecut prin minte o clipa macar? S-a rugat vreodata pentru mine?” Inghiti in sec, naluca indoielii bantuindu-l. Si-a scuturat capul. Nu! Nu se va indoi de ea, de dragostea lor.

Se apropie cu pasi sovaitori de casa ei. Ochii iscoditori ai oamenilor il urmareau neconteniti, rumorile acompaniindu-l in marsul sau. “S-a intors! L-au eliberat…” “De mic a fost un copil problema.” Barbatul ignora vocile ce-l urmau si se opri in fata unei gradini. Acolo, aplecata peste o tufa de trandafiri, o femeie de nici treizeci si cinci de ani, curata frunzele uscate fredonand un cantec vechi. Timpul isi lasase amprenta necrutatoare asupra ei. Parul ei blond, matasos era acum adunat intr-un coc in crestetul capului, suvite rebele atarnau ici colo mangaiandu-i obrazul tras. Nu isi pierduse eleganta miscarilor si blandetea ochilor, remarca barbatul cand femeia isi intoarse privirea catre el.

Uimita de ceea ce vedea, scapa sapaliga pe pamantul moale. Isi duse o mana la piept simtind cum inima i se strange dureros. Lacrimi cristaline i se prelingeau pe obraz si, neputand sa scoata un singur cuvant, se arunca in bratele lui. Imediat barbatul o stranse la piept, lipind-o toata de trupul lui. Isi afunda fata in parul ei si ii inspira adanc parfumul. Acum nimic nu mai conta. Era iar in bratele lui si nu isi putea dori nimic mai mult.

Advertisements