Capitolul 2

`Cand intunericul se lasa` 

Acorduri de chitara puternice, asurzitoare pluteau in aer. Atmosfera devenea din ce in ce mai apasatoare ingreunandu-ti respiratia. Incerca sa se miste insa o regreta in curand, simtind cum fiecare fibra din corpul ei tipa de durere. I se parea ca o mie de ace ii strapungeau trupul iar si iar si iar. Cu un efort supraomenesc isi inalta capul sprijinindu-se in mana stanga. Gafai epuizata si cu greu isi deschise ochii. Capul ii vajaia puternic si nu isi putea mentine echilibrul. Se prabusi pe pamantul rece si privi neajutorata cerul intunecat. Se uita in stanga si in dreapta insa nu putea sa vada nimic. Doar pustietate. Pustietate si raceala. Isi inchise ochii si respira adanc simtind cum o tona de caramizi ii apasa pe piept cu orice inhalare de aer.

O voce aparuta din neant, murmurand un cantec sumbru o facu sa tresara. Isi deschise ochii si se uita imprejur. Nu departe zari un stejar batran a carui coroana stufoasa era mangaiata de adierile vantului. Inghiti in sec si se ridica in picioare, acea voce misterioasa chemand-o asemenea unui farmec stravechi. Cu pasi greoi ajunse langa stejar si isi intinse mana tremuranda spre el. Abia ii atinse scoarta aspra cand acesta lua foc. Nori de fum s-au ridicat spre cer si totul paru scaldat in sange. Fata se retrase inspaimantata urmarind cu ochi infricosati cum din pamant izvorau rauri purpurii acompaniate de gheizere de foc si tipete de disperare.

Dadu sa fuga insa se impiedica si cazu lovindu-si incheietura mainii. Acelasi cantec grotesc rasuna in apropiere, insa de data aceasta mai inflacarat, mai plin de ura…

 

 

~Sa te blestem in noapte

Sa ti-l spun in soapte

Sa ma asculti fara suflu

Numai frica sa-ti rasuflu

 

Sa te urmaresc in vis si-n realitate

Sa nu ai pace’n zi si’n noapte

Sa plangi cu lacrimi de sange

Sa simti cum inima ti se frange

 

Cum sufletul vrea sa plece

Cum sarutarea iti e tot mai rece

Cum lumea te uraste

Nimeni nu te mai priveste

 

Toti sa te uite in noapte

Si eu sa-ti spun cu soapte

“Catusele fara lanturi”

Blestem in mii de dansuri~

 

Corpul ii tremura iar ochii ii erau scaldati in lacrimi. Auzi un chicot macabru si isi ridica privirea. O pereche de bocanci negri si o pereche de panlatoni de camuflaj rosi de timp imbracau un trup solid. Sangele curgea siroaie imbibandu-se in haine si formand o balta stacojie ce luneca spre ea. Vru sa se ridice, sa fuga, sa se ascunda insa trupul refuza sa se miste. Simti cum o mana rece ii prinde barbia intr-o stransoare ferma fortand-o sa il priveasca in ochi.

Un tipat sfasietor strapunse zarea urmat de un ras nebun. 

 

-Ade! Ade, iubito, trezeste-te! Gata, gata…sunt aici, totul e bine. A fost doar un vis urat. Sergiu rasufla usurat si o stranse pe Ade la piept leganand-o incet. Incepuse sa planga si sa se zvarcoleasca in pat, baiguind cuvinte de neinteles. Ingrijorat incerca sa o trezeasca din visare. Nimic nu i-ar fi putut ingheta inima, insa, asa cum o facuse tipatul ingrozit al fetei. Ii mangaie parul ud de traspiratie si o saruta prelung pe frunte soptindu-i cuvinte linistitoare. Fata se opri din plans si cu un zambet plin de recunostiinta ii stranse mainile iubitului ei fara, insa, a-i spune ceva.

-Inceteaza cu asta! Fata il privi nedumerita. Nu intelegea motivul iritarii lui si de ce ochii lui negri o priveau plini de repros. Vorbeste cu mine, Ade!

-Sergiu, nu inteleg unde vrei sa ajungi cu asta.

-Ba eu cred ca intelegi destul de bine! La naiba Ade! In mai putin de sase luni ne vom casatori si totusi tu nu ai incredere in mine. De ce te ascunzi? De ce te prefaci ca totul este in regula cand e evident ca suferi?

-Sergiu, e tarziu. Cred ca discutia asta poate astepta pana dimineata. Si fara a astepta vreun raspuns se intoarse cu spatele la el si stinse lumina. Tresari cand auzi usa dormitorului trantita si lasa sa-i scape un oftat. Asa era mereu. Inca de cand tatal ei a murit s-a exteriorizat de lume, de prieteni…de Sergiu. Stia ca el poate vedea prin masca ei si era constienta de faptul ca sufera, insa, nu putea sa ii spuna ceea ce simte. Nu putea sa ii destainuie temerile ei chiar daca si-ar fi dorit asta.

Pentru prima data intr-o lunga perioada de timp isi lasa masca sa cada. A permis tristetii si ingrijorarii sa ii alunece pe chip si cu o mica ezitare isi masa incheietura mainii stangi care ii zvacnea de durere. Un vis. E doar un vis! Isi spuse in gand in timp ce o lacrima sarata i se prelingea pe obraz.

Inchise ochii lasandu-si chipul scaldat de razele lunii ce treceau prin fereasta.

E doar un vis…

Prin aceeasi ferestra, ascunsa in desisul coroanei unui stejar batran, o silueta invaluita in intuneric o privi. “Iti e teama de intuneric, copila? Prostuto, nu de intuneric ar trebui sa-ti fie frica, ci de ceea ce se ascunde in negura noptii. De ochii ce te privesc din umbre scanteind salbatic. De ghearele reci ce zabovesc asupra fiinite tale inaintea de ivirea zorilor. De asta ar trebui sa-ti fie teama! Dar acum dormi copila…”

Advertisements