335599_5f3a_625x1000 Mother_child_720

              Nu am considerat niciodată că relaţia dintre mine si mama mea era una foarte bună. Nu a fost niciodată genul de femeie care să işi exteriorizeze uşor emoţiile, mai ales faţă de noi. Nu mă îndoiam că ne iubea,doar că uneori uita să ne arate asta.

             Impulsivă din fire, nu aştepta altceva din partea noastră decât perfecţiune, iar atunci când nu reuşeam să ne ridicăm la standardele ei era profund dezamăgită.

Aveam mentalităţi diferite, iar asta m-a făcut să mă distanţez uşor de ea şi de restul familiei mele.

Pentru mult timp m-am gândit că atunci când îi voi părăsi şi mă voi muta la casa mea nu le voi simţi prea mult lipsa. Nu le voi duce dorul.

O perioadă aşa şi a fost. Insă totul a părut a se nărui în doar câteva minute.

Era mijlocul verii, iar eu trebuia să ajung neapărat la Ploieşti. Nu am băgat de seamă când s-a urcat în autobuz. Am observat-o abia când s-a apropiat de scaunul meu. Mami! Am strigat în sinea mea privind-o cu ochi mari, inmărmuriţi. Nu am înţeles de ce, dar imi doream să alerg la ea şi să o îmbrăţişez, să îi aud râsul. Am clipit de câteva ori nevenindu-mi să cred şi am privit-o din nou. Dezamăgirea m-a cuprins pe loc. Nu a fost ea. Era doar o femeie străină ce semăna cu mama. M-am întors tulburată către fereastră. Ar fi trebuit să îmi dau seama de asta. La a doua staţie a coborât iar eu, deşi ştiam că era o prostie, am urmărit-o cu privirea.

Cu mâna tremurândă mi-am scos telefonul şi am privit numărul de telefon pe care rareori îl formam. Am dus dispozitivul la ureche şi am aşteptat. A răspuns imediat.

– Da măi mamă, ce ai păţit? Mi-am închis ochii strâns nevrând a mă lăsa pradă emoţiilor.

– Nimic. Îmi e dor de tine. Sunt în autobuz în drum spre Ploieşti şi voiam să văd ce mai faci. O lacrimă stingheră îmi curge pe obraz şi o şterg rapid. Zâmbesc melancolic şi îmi întorc atenţia către vocea ei. Cât de dor îmi e de tine.

Advertisements