Amintiri dintr-o alta viata

1 Comment

Au trecut aproape trei ani de cand l-am vazut pentru ultima data. Luni de zile s-au scurs fara a-i putea zari intamplator chipul. Cu toate acestea continui sa il visez in fiecare noapte. Prezenta lui pare sa ma urmareasca oriunde as alege sa ma ascund. Nu pot fugi de el si nici nu imi doresc asta.

Parfumul lui, acea aroma lemnoasa pe care o purta mereu, mi se pare si acum intoxicant…obsedant de atragator.

Camasa lui cea veche, aruncata intr-un colt al camerei in timpul ultimei lui vizite, o mai port si acum. A ramas singura modalitate prin care ma pot simti aproape de el. Fructul meu interzis a carui dulceata suculenta am degustat-o de nenumarate ori.

L-am atins si in timp s-a degradat ca orice altceva mi-ar fi fost dat sa iubesc.

Mi-am retras mana speriata, constienta de raul facut si, cu lacrimile siroindu-mi pe obraji mi-am intors spatele inainte ca stricaciunea sa devina de necontrolat.

M-a strigat de atatea ori, dar eu nu m-am putut intoarce la el decat in vis…

O cafea pentru doi

Leave a comment

Îl vedea in fiecare dimineaţă la cafeneaua de peste drum, mereu tăcut, mereu adâncit în propriile gânduri. Avea locul lui la măsuţa din colţ, cât mai aproape de geam. Când stătea nemişcat părea un exponat într-o vitrină. Asta o făcea să se amuze. Era  de fiecare dată cu laptopul în faţă şi începuse să se întrebe dacă era vreun om de afaceri tot timpul ocupat sau vreun scriitor atât de absorbit de personajele lui încât nu pierdea ocazia de a le scoate la o cafea.

Râse şi îşi scutură capul. Probabil era doar un tip obişnuit care nu se putea despărţi de laptopul lui. Cu toate acestea dimineaţa următoare o găsi în acelaşi local de peste drum la câteva mese distanţă de locul unde avea să fie el.

Ştia că a venit devreme, însă curiozitatea a fost prea puternică pentru a putea fi ignorată. Sorbi din  cafeaua fierbinte foindu-se stânjenită. Poate că azi nu avea să apară. Poate că nu ar fi trebuit să vină. Ce ar trebui să facă dacă nu va apărea? Nu putea să stea acolo toată ziua, incercând toate sortimentele de băuturi cofeinizate disponibile.

Îşi scoase telefonul şi incepu să butoneze, evitând ocheadele suspicioase ale chelneriţei. Cafeaua asta, îşi spuse ea, voi termina cafea asta şi voi pleca. Se hotarî şi îşi accesă pagina de Facebook. Data viitoare avea să îşi aducă o carte. Asta dacă va exista o data viitoare. Se gândi uitându-se lung la scaunul gol. Îşi termină cafeaua şi oftă, ridicându-se alene. Zâmbi timid chelneriţei şi îşi luă ziua bună. Se opri totuşi la automatul de gustări. Avea poftă de ceva dulce.

Cu ochii aţintiţi în geantă, strângându-şi meticulos mărunţişul risipit în interior, nu reuşi să vadă chipul noului venit a cărui sosire fusese anunţată de clopoţelul de la intrare. Îi auzi însă vocea calmă salutând politicos. Îşi întoarse fugitiv privirea şi rânji involuntar recunoscând părul şaten închis, întotdeauna răvăşit de vânt.

A venit! Ieşi surâzând din cafenea. Mâine îşi va aduce o carte.

De data aceasta avea să fie mai grijulie. Hotărâse de seara trecută că avea să fie răbdătoare şi să aştepte ca el să sosească înainte de a-şi face şi ea intrarea. Îşi alesese şi volumul perfect “Ecouri de dincolo de moarte” de Johan Theorin. Adora literatura poliţistă şi pentru câţiva ani s-a gândit să urmeze această carieră, însă de fiecare dată renunţa la idee. Îi plăcea să citească despre crime însă nu credea că ar fi în stare să fie chiar atât de aproape de ele. De toată acea cruzime şi violenţă.

Îl văzu curând apropiindu-se cu paşi încrezători şi îl privi atentă, încercând să îşi întipărească în minte imaginea lui. În spatele geamului, aşezat la masa lui nu părea prea înalt, însă Ştefania era sigură că măsura peste un metru optzeci. De data aceasta renunţase la obişnuitul lui costum şi optă pentru ceva mai lejer. O pereche de blugi închişi la culoare, o cămaşă vernilă şi o jachetă neagră de motociclist îi complimentau plăcut trupul atletic şi Ştefania îşi scutură capul alungându-şi gândurile murdare. Îl considera şi înainte atrăgător dar parcă nici chiar aşa!

Aşteptă până îşi ocupă locul lui obişnuit şi traversă strada. Trase aer în piept şi deschise cu sfială uşa. Fu întâmpinată de aceeaşi chelneriţă din ziua precedentă şi o salută. Trecu nesigură pe lângă masa lui şi îşi aruncă pe furiş un ochi pe ecranul laptopului. Îşi întoarse rapid privirea pentru a nu fi prinsă şi se îndreptă către masa ocupată ieri, pe care o numi de acum masa ei.

În tot acest timp bărbatul nici nu îşi ridică ochii din monitor, ceea ce o linişti dar o şi dezamăgi în acelaşi timp. Oare la ce se aştepta? Ca el să îşi ridice brusc privirea şi surprins de frumuseţea şi gingăşia ei să îi cuprindă mâna într-a lui şi să îi declare dragoste eternă? Sau că o va urma şi o va cuprinde în braţele lui puternice, o va strânge la piept inhalând parfumul ei dulce, îi va întoarce cu delicateţe chipul şi zâmbind o va săruta?

Gemu frustrată şi îşi lăsă capul să îi cadă pe masă. Citea mult prea multe romane siropoase de dragoste. Îşi închise ochii şi respiră adânc.

– Sunteti gata să comandati? Vocea plictisită a lucrătoarei o trezi la realitate.

– Gheaţă… murmură ea fără a-şi înălţa capul.

– Aţi putea să repetaţi? Insistă femeia pe aceeaşi voce plictisită, uşor iritată. Îndreptându-se cu eleganţă în scaun Ştefania îşi ceru scuze şi comandă un Cappucino cu aromă de vanilie. Preferatul ei pentru săptămâna aceea. Îşi lipi mâinile reci de orajii îmbujoraţi şi numără până la zece. Acest obicei o ajuta mereu să se calmeze. Îndrăzni şi îşi îndreptă privirea către bărbatul şaten lovindu-se de verdele intens al ochilor săi. Pentru o clipă uită să mai respire. O salută printr-o scurtă înclinare a capului şi ea îi răspunse cu un zâmbet politicos.

Înghiţi în sec şi deschise cartea. Abia aştepta să o citească. Luă o înghiţitură din cappucinoul proaspăt adus şi se aşeză cât mai comod în scaun. Un clincăt de clopoţei îi atrase atenţia şi tânăra îşi roti ochii în jur. Cafeneaua era goală, bărbatul dispăruse, în stânga ei zăcea ceaşca aproape neatinsă de cappucino.

La naiba cu Theorin! Fusese atât de captivată de poveste încât a uitat să îşi bea până şi cafeaua. Nici nu a băgat de seamă când bărbatul s-a ridicat şi a plecat. Dacă s-ar ridica şi ea acum, cu siguranţă ar părea ciudat şi nu voia să îşi atragă şi mai mult antipatia chelneriţei blonde. Oftă şi mai comandă o cafea. Poate pe asta nu va uita să o bea.

Scenariul s-a repetat timp de peste două săptămâni. Şaptesprezece zile mai exact. Nu că le-ar fi numărat… Şaptesprezece dimineţi în care s-au întâlnit în aceeaşi cafenea fără a schimba măcar un cuvânt. Ştefania a observat că de fiecare dată comanda acelaşi tip de cafea: neagra, tare şi cu puţin zahăr. Poate nu îi plăceau dulciurile? Nu, nu putea să fie asta. Era sigură că l-a văzut de mai multe ori umplându-şi buzunarele cu batoane de ciocolată de la automat. Era totuşi posibil ca el să le cumpere pentru altcineva. Probabil pentru copii sau nepoţi. Dar nu purta verighetă… Îşi masă cu blăndeţe tâmplele alungând migrena ce ameninţa să apară.

Nu au comunicat, nu au schimbat nici măcar priviri, de fapt nici nu părea că îi recunoaşte prezenţa. Ştefania era aproape sigură că bărbatul nici nu a remarcat tânăra ce în fiecare dimineaţă se perinda pe lângă el ocupând mereu aceeaşi masă aflată la o distanţă nu prea mare de a sa. Sau mă ignoră în mod deliberat, gândindu-se că urmăresc ceva. Iar asta nu este prea departe de adevăr. Se gândi ea deznădăjduită.

Se trânti fără pic de graţie pe scaunul tapiţat şi îşi aşeză volumul pe masă. Otrava din acea zi era un roman scris de Laura Lippman, Te-aş recunoaşte dintr-o mie  un cadou primit de la cea mai bună prietenă la întoarcerea acesteia din capitală. Comandă o ciocolată caldă şi îşi îndreptă atenţia către masa din colţ unde se aştepta deja să găsescă imaginea familiară a unui tânăr atrăgător, ce nu părea să aibă mai mult de douăzeci şi opt de ani, aplecat peste tastatura HP-ului.

Clipi de câteva ori nesigură. Îşi deschise gura încercând să spună ceva, însă o închise de îndată uitându-se lung la acel spate feminin şi la acel păr roşcat ce îi pica drept pe spate. Era însoţit de o femeie. Pentru o clipă se gândi că era o altă persoană, dar i-a auzit vocea calmă şi blândă. Nu era nici o greşeală. Cu siguranţă era el. Simţi cum un nod i se formează în gât şi îi îngreuna respiraţia. A râs! Pentru prima dată i-a auzit râsul! Ce sunet minunat… dar nu o făcea pentru ea. Nu pentru Ştefania râdea ci pentru femeia cu părul de foc. Lacrimile începură să îi ardă ochii şi pentru prima dată a plecat înaintea lui.

***

– Stai, stai! Lasă-mă să înţeleg, spui că s-ar putea să te fi îndrăgostit de un tip pe care îl vedeai în fiecare dimineaţă în cafenea. Vocea zgomotoasă a prietenei ei îi bubuia în ureche. Ştefania îşi dădu ochii peste cap. Nu era nevoie să ţipe, era chiar lângă ea! După ce a plecat aproape plângând din local, s-a urcat în maşină şi a condus ţintă către prietena ei cea mai bună, Amalia. Fără nici o avertizare i-a dat uşa de perete şi i-a cerut ajutorul.

– Da, cam aşa ceva.

– Deci, l-ai văzut la o masă la Cafeluţa dansatoare, aşa spuneai că se numeşte nu? Stefania dădu din cap şi Amalia îşi reluă monologul. După aceea ai continuat să mergi acolo doar pentru a-l vedea.

– De fapt, la început nu îl vedeam decât prin geamul cafenelei. Nu am început să mă duc acolo până mai târziu. Amalia se uită la ea cu gura căscată.

– Corectăm! Ai văzut un tip prin geamul unei cafenele. Ai continuat să îl priveşti prin acelaşi geam pentru mai multe zile. După care ai început să frecventezi localul la aceleaşi ore ca şi el doar pentru a-l vedea. Iar acum te-ai îndrăgostit de el. Şi nici măcar nu este singur. Termină de istorisit şi pufăi uimită.

– Ştiu că sună aiurea dar au o cafea foarte bună acolo, şi este locul perfect pentru a citi.

– Ştef, tu te auzi vorbind? Practic ai tot urmărit un tip căruia nici măcar nu îi ştii numele! Purtarea asta nu este sănătoasă. Mă tem că toate romanele acelea pe care le citeşti au început să îţi influenţeze comportamentul. Ştefania îşi încrucişă mâinile deasupra pieptului şi se încruntă la bruneta din faţa ei.

– Nu eşti corectă Amalia! Nu am venit la tine pentru a fi judecată, am nevoie de ajutorul tău, dar dacă nu eşti dispusă să mi-l oferi spune-mi şi o să plec chiar acum!

– Nu fi copil Ştefania! Sunt prietena ta de atâţia ani, o să te critic, o să îţi judec acţiunile dacă va fi nevoie, dar ştii bine că o să te ajut orice ar fi. Spune-mi, arată măcar bine? Ştefi îi oferi o descriere cât mai detaliată a bărbatului şi Amalia încuviinţă mulţumită. Şi ce ai vrea să faci?

– Vreau să îi vorbesc, să îl fac să mă remarce. Ar fi o idee bună? Îşi întrebă amica, o parte din ea dorindu-şi să îi spună nu. Să o oprească din a face o greşeală pe care ar putea-o regreta mai târziu. Dar dacă nu o va face, oare nu va regreta? Ba da.

Amalia zâmbi blând înţelegând perfect ce se petrecea în mintea prietenei ei. Se apropie de ea şi îi înlătură părul castaniu ce îi acoperea ochii albaştri.

– Vorbeşte cu el, spune-i ce simţi. Dacă şi el este pe aceeaşi lungime de undă ca şi tine, totul este bine. Dacă însă te va refuza, nu plănge, aşa îl vei putea uita mai uşor. Amalia îşi îmbrăţişă protectiv prietena şi o invită să îşi petrecă noaptea la ea. La fel cum obişnuiau să facă în copilărie.

Dimineaţa zilei următoare aduse cu sine o durere teribilă de cap. După ce au urmărit o serie de filme lacrimogene şi şi-au epuizat stocul de lacrimi pentru o perioadă bună de timp, Amalia s-a gândit să-l invite şi pe Jack Daniel’s la petrecere. Şi a fost bine primit. Fooooaarte bine primit!

Totuşi, în ciuda primirii călduroase a lăsat în urmă o mahmureală groaznică, cu care Ştefania nu se împăca atât de bine. Îşi aminti cum fratele ei mai mic obişnuia să se dreagă dupa o noapte de beţie. Cui pe cui se scoate, spunea el dând pe gât un pahar de alcool. Strâmbă din nas. Nu-i plăcea metoda asta. Luă totuşi o aspirină şi îşi făcu un ceai verde. Trebuia să îşi amintească să bea multe lichide.

Cât aştepta ceaiul să fiarbă îşi verifică ceasul.

– Zece jumăte, probabil a plecat deja. Îşi spuse rezemându-se de marginea unui dulap. Mai bine, oricum arăt ca naiba. Îşi spuse ea analizându-şi reflexia într-o oglindă. Avea ochii roşii şi oricât de mult fond de ten ar fi folosit nu ar fi fost îndeajuns pentru a acoperi cearcănele adânci căpătate azi-noapte. Inspiră adânc şi îşi turnă o ceaşcă de ceai. Nici nu o să observe că lipsesc.

Se prăbuşi pe canapeaua retractabilă din sufragerie şi porni televizorul. Nu se uita, dar avea nevoie de un zgomot de fundal pentru a nu se simţi singură într-o casă goală.

Nici nu a deschis bine uşa localului că a şi fost întâmpinată călduros de chelneriţa blondă pe care o detesta la început. Acum, însă, începuse să o placă. Strângea bani pentru facultate, îi povestea uneori, şi de aceea lucra acolo. Salariul nu era chiar atât de bun, iar ea ura dimineţile, ceea ce îi afecta uneori atitudinea faţă de clienţi, însă primea cafea gratis pentru ea şi prietenii ei!

– Bună dimineaţa! Bine aţi revenit! Ce să fie în dimineaţa aceasta? O întrebă ea voioasă scoţându-şi carneţelul din buzunar. Notă rapid comanda şi dispăru din câmpul ei vizual. Se întoarse rapid cu două ceşti de cafea purtate cu îndemânare şi după ce le aşeză pe masă se strecură în scaunul opus.

Ştefania o privea cu o uşoară nedumerire. Tânăra surâse şi îi întinse mâna prezentându-se.

– Andreea, spuse ea, îmi pare bine. Ştefania încuviinţă din cap şi îi strânse politicos mâna.

– De data aceasta nu aţi mai adus o carte. Remarcă ea luând o gură din cafea. Ignoră cererea Ştefaniei de a-i se adresa la pertu şi continuă să sporovăiască. Ieri am rămas fără doi dintre clienţii noştri preferaţi.

– Doi?

– Da! Andreea râse şi indică spre masa din colţ. Ştefania înţelese despre cine era vorba şi se forţă să zâmbească. Nu a venit nici el. Va înceta să o mai facă de acum? Pentru femeia cu părul roşu?

– Nu avem ce să facem! E totuşi un fotograf destul de căutat. Dar nu a lipsit niciodată mai mult de două zile. Andreea îşi termină cafeaua dintr-o înghiţitură lacomă şi se ridică. Îi mulţumi pentru companie şi se întoarse la lucru. Rămasă singură, îşi scoase telefonul verificându-şi absentă mesajele. Îl văzuse deseori analizând şi editând tot felul de poze şi bănuia că ar putea fi un fotograf, însă se aştepta să îi vadă aparatul pus la loc de cinste lângă el. Ceea ce nu s-a întâmplat niciodată.

Oftă adânc şi îşi achită latteul. Nu a venit nici azi. Dar, după spusele Andreei, sigur o va face mâine sau poimâine. Niciodată nu a durat mai mult. Gândul acesta o consola şi o ajuta să adoarmă in fiecare seară în zilele când el uita să mai apară.

Timp de o săptămână a continuat să îl aştepte, şi de fiecare dată Andreea se oprea la masa ei bând împreună cafeaua. Uneori discutau despre verzi şi uscate, despre poveşti haioase din copilărie, alteori stăteau în tăcere ascultând acordurile unei melodii învechite. Se amăgea singură, îşi spuse hotărându-se ca a doua zi să rămână acasă. Ceea ce şi făcu.

Cu toate acestea, surprinzător chiar şi pentru ea, îi lipsea trăncăneala matinală a Andreei şi molipsitoarea ei bună-dispoziţie. Deschise aşadar pentru încă o dată uşa cafenelei şi se lăsă îmbrăţişată de noua ei prietenă.

– Ai venit mai devreme. Să pregătesc un cappucino? Ştefania aprobă cu un zâmbet trist.

– Da, dar de data asta nu mai stau.

– La pachet atunci. Spuse Andreea pregătindu-i băutura. A venit ieri. Cum cine? Fotograful din colţ. Mi-a lăsat asta pentru tine, a spus că ai uitat-o aici. A vrut să o returneze personal dar nu a putut să aştepte mai mult. A stat până la unu.

„Te-aş recunoaşte dintr-o mie, dacă se gândea bine, chiar îl uitase acolo. Îl luă cu o uşoară învinovăţire. O aşteptase până la unu pentru a-i înapoia romanul uitat în aceea zi. Îşi drese glasul şi îi mulţumi, răsfoind fără tragere de inimă paginile. Se încruntă observând mici pete de galben ce împânzeau foile. Unele cuvinte erau evidenţiate cu marker.

– Este totul în regulă? Abia acum a remarcat paharul de cappucino din faţa ei şi expresia îngrijorată a blondei. Se îmbujoră ruşinată şi râse încercând să o liniştească.

– Da, scuze, eram cu gândul în altă parte. Ieri am avut ceva programat şi nu am mai putut ajunge aici. Andreea ridică din umeri acceptând explicaţia oferită. Nu obişnuia să o descoasă şi pentru asta o aprecia.

– M-a asigurat că o să continue să vină, deşi nu era nevoie să o facă.

– Am înţeles. Speranţa îi apăru din nou pe chip şi surâse. Mulţumesc!

Abia seara, încuiată în dormitor a avut curaj să deschidă volumul Laurei Lippman. Îşi luă alături o coală de hârtie şi un pix cu Hello Kitty. Îi plăceau enigmele şi spera ca în spatele cuvintelor îngălbenite să descopere ceva incitant. Începu deci să răsfoiască romanul pagină cu pagină, notând fiecare evidenţiere până când începură să contureze un scurt text.

Ai plecat plângând. Te-am văzut. La fel cum am făcut-o în fiecare dimineaţă când treceai grăbită pe lângă mine lăsând în urmă aroma parfumului tău dulce. De ce nu te-ai oprit niciodată din drum?

Îmi pare rău. În parte este şi vina mea pentru că nu am încercat niciodată să îţi vorbesc, dar erai mereu atât de absorbită de ceea ce făceai încât mă mulţumeam să te admir de la distanţă. Erai întotdeauna cu o carte în faţă şi începusem să mă întreb oare ce vei alege data viitoare? Niciodată nu comandai acelaşi tip de cafea, încât îmi era greu să îţi ghicesc preferinţa. Dar mi-aş dori să ştiu.

De multe ori erai atât de captivată de poveste încât mă gândeam că dacă ar fi să te abordez, nici nu ai băga de seamă prezenţa mea. Am intuit greşit?

 În ziua aceea aveam de gând să mă prezint. Plănuiam să plec pentru mai multe zile din localitate pentru o şedinţă foto cu o trupă de muzică sosită în ţară pentru un concert. În acel moment  negociam termenii înţelegerii cu agenta lor. Ai plecat şi am pierdut ocazia. Când m-am întors, ai dispărut.

Dacă aş fi ştiut că în dimineaţa aceea aveam să te văd pentru ultima oară aş fi făcut orice să te împiedic să pleci!

Dar voi continua să te aştept în acelaşi loc, la măsuţa din colţ.

Ştefania îşi acoperi buzele tremurânde cu palmele reci şi privi şocată textul. Îşi scutură capul, încercând să îşi limpezească mintea şi îl mai citi o dată. Lăsă coala să îi pice din mâini. Să îndrăznească oare să îl creadă? Dacă nu îl vei vedea, îşi va fi mai uşor să îl uiţi. Asta îi spusese Amalia, însă în tot acest timp imaginea lui nu a încetat să o bântuie oricât de mult a încercat să o gonească. Privi cerul înstelat şi se ridică agale din pat. Se îndreptă cu paşi calculaţi spre biblioteca ei improvizată. Avea să îşi aleagă o carte pentru mâine.

Păşi uşor dezamăgită în cafenea. Văzuse din drum măsuţa goală şi pentru o clipă se gândi să facă stânga împrejur. Alesese să intre şi se apropie de Andreea. Aceasta rânji şi îi făcu semn să vină mai aproape.

– Se pare că nu vom reuşi să ne bem cafeaua amândouă nici de data asta. Îi şopti gesticulând către masa ei obişnuită, acum ocupată. Îi recunoscu de îndată părul şaten şi spatele aplecat peste preţiosul său laptop. Andreea îi făcu cu ochiul şi o împinse uşor către el, încurajând-o să înainteze.

Îşi ocupă locul în faţa lui şi deschise Mândrie şi prejudecată.  Nu au scos nici un sunet, au stat împreună separaţi de doar douăzeci de centimetri. Îl privi pe furiş peste marginea cărţii şi îl văzu zâmbind. Pentru moment îi era îndeajuns.

Pângărită

Leave a comment

b2eaebb3a3758acceff6fa2403115f78

Vineri treisprezece, vineri treisprezece… Cele două cuvinte răsunau neîncetat în mintea ei în timp ce îşi urma plictisită prietenele, nu era de fel superstiţioasă, însă ziua aceasta îi dădea mereu fiori. Pentru ea era primul weekend petrecut în campusul Universităţii şi tot ce îşi dorea era să se tolănească în pat, să îşi pună căştile în urechi şi să asculte rock până când adormea. Asta era pentru ea definiţia relaxării.Cu toate acestea nu a putut să le refuze invitaţia de a le acompania la acea petrecere stupidă. Teodora şi Luiza, acestea erau numele noilor ei prietene şi colege de cameră. S-au întâlnit la deschiderea anului universitar şi s-au împrietenit pe loc. Veneau din colţuri diferite ale ţării însă aveau atât de multe în comun! De parcă ar fi fost “surori pierdute la naştere” după cum glumea Teodora.

Le privi zâmbind cum inaintau cu paşi mari, încrezători. Da, aveau multe interese şi pasiuni comune, însă nu se putea spune că se asemănau chiar atât de mult. Atât Teodora cât şi Luiza păreau a fi modelate după tiparul revistelor de modă, cu talii zvelte şi picioare lungi, rotunjimi suave şi ten lipsit de orice defect. Erau pline de viaţă şi asta se vedea în orice mişcare. In sinea ei le invidia pentru naturaleţea şi uşurinţa cu care se acomodau oricărei situaţii şi o parte din ea dorea să poată fi ca ele. Tocmai de aceea a acceptat să meargă la petrecerea aceea. Din simpla dorinţă de a renaşte. Acolo, în oraşul acela îndepărtat unde nimeni nu o cunoştea şi nu o putea asemui cu acea fată retrasă şi ştearsă ce mereu îşi pleca privirea.

– Cami, grăbeşte-te odată! O să întârziem! A tresărit surprinsă când o mână a apuca-o cu forţă de antebraţ şi o trase brusc în faţă, făcând-o să îşi piardă echilibrul pentru un moment. La naiba! Exclamă în gând regretând deja decizia de a purta tocuri. Dar erau aşa de drăguţe! Oftă şi se lăsă practic târâtă de Luiza al cărei rânjet devenea din ce în ce mai extaziat cu cât muzica se auzea mai tare. Au făcut stânga şi au iuţit nerebdătoare pasul evitând cu iscusinţă un grup de tineri ce păreau suspect de binedispuşi.

Oftă din nou, dezamăgită. Poate că nu era totuşi pregătită pentru asta. Poate…poate ar fi trebuit să înceapă cu ceva mai uşor, mai simplu de executat decât o astfel de petrecere unde singurul lucru pe care îl puteai face era să îţi îneci simţurile în alcool şi să speri că nu vei deveni principalul subiect de discuţie al zilei de mâine.

Traversară rapid peluza plină de pahare şi sticle goale, strecurându-se printre busturile transpirate şi uneori dezbrăcate ce le blocau trecerea şi ajunseră la uşa de la intrare, unde gazda petrecerii le întâmpină râzând. Le înmână câte un pahar de bere “de bun venit” şi le făcu semn să intre. Cami îl acceptă zâmbind, însă nu se obosi să facă cunoştinţă cu el. Şi dacă i-ar fi spus numele, era sigură că în stadiul în care era, nu şi l-ar fi putut aminti. Petrecerea era dată de nimeni altul decât de fiul decanului. Un etalon viu al concepţiei de “băiat de bani gata” ce avea deja viitorul plănuit până la cel mai mic detaliu de către mămica şi tăticu’ şi tot ce trebuia el să facă era să încerce să nu îi facă de ruşine şi să accepte fără obiecţie orice decizie a lor. O marionetă perfectă.

– Patetic… murmură tânăra făcându-şi loc prin mulţime. Îşi roti privirea în jur căutându-şi prietenele. Le găsi rapid în mijlocul ringului de dans improvizat dansând cu dezinvoltură. Păreau în elementul lor, observă Cami şi contemplă dacă ar trebui să li se alăture sau nu. Probabil că nu. Dar va dansa! Îşi spuse cu hotărâre. Dacă va fi invitată. De un tip. Ce se putea ţine singur pe picioare fără a se legăna la orice adiere. Îşi aruncă rapid ochii peste feţele prezente şi o bufni râsul.

– Mult noroc încercând să găseşti o astfel de persoană… Nu ar fi trebuit să vorbească singură, însă în acel vacarm nimeni nu ar fi băgat de seamă. A inspirat rapid simţind o pereche de mâini ce îi cuprindeau  talia şi îi alunecau încet pe şolduri, ridicându-i uşor rochia când se întorceau la poziţia lor iniţială. Oare când începuse să danseze? Nu era sigură, însă trupul i se mişca timid pe ritmurile melodiei celor de la Maroon 5.

Baby, I’m preying on you tonight

Hunt you down eat you alive

Just like animals, animals, like animals…

 

Poate că era berea ieftină făcându-şi efectul sau poate era doar un moment de nebunie însă se lăsă pradă dorinţei, unduindu-se în sincron cu partenerul ei. Îi simţi respiraţia caldă scăldându-i ceafa şi corpul robust atât de aproape de al ei. Îşi închise ochii şi îşi întoarse pe jumătate faţa spre a lui. Îşi muşcă uşor buza de jos. Mirosea atât de bine! Îşi ridică mâinile deasupra capului lăsându-le să cadă pe spate atingându-i cu vârful degetelor pielea fină a gâtului. Constată cu satisfacţie că mişcările lui deveneau mai alerte şi gemu când el o trase şi mai aproape de el. Melodia se apropia de sfârşit şi amândoi ştiau asta.

Braţele lui se strângeau protectiv în jurul ei nedorind parcă să o lase să plece. Poate ar trebui să se joace un pic. În mod straniu, ideea o incânta. Poate că nu era atât de inocentă pe cât se considera. Se întorse rapid în braţele sale şi se lăsă să cadă numai pentru a se ridica chinuitor de încet lipindu-şi corpul de al bărbatului. Era perfect conştientă de cât de bine îi putea simţi sânii presaţi de pieptul lui.

Zâmbi provocator şi îşi apropie buzele de gâtul lui abia atingându-i pielea. Începuse un joc periculos, însă iubea felul cum respiraţia lui devenea din ce în ce mai greoaie. Când acordurile melodiei începeau să se stingă, se ridică pe vârful degetelor şi îl muşcă jucăuş de gât folosind acel moment de surprindere pentru a i se strecura din îmbrăţişare.

Bărbatul rămase pe loc, privind nemişcat silueta ce se îndepărta rapid de el. Numai după ce a dispărut din câmpul lui vizual, ascunsă de uşile balconului, şi-a permis să facă un pas înainte, un rânjet drăcesc brăzdându-i chipul.

– E perfectă… îşi spuse lingându-şi buzele. O zărise de cum intrase pe peluză. Şi de atunci nu îşi mai putuse dezlipi ochii de la ea. Venise însoţită de alte două fete, cărora nici nu se sinchisise să le acorde vreo atenţie. Nu erau cu nimic mai speciale de restul “frumuseţilor” pe care el le întâlnise. Femei la duzină, cu feţele îmbunătăţite de produse cosmetice, haine croite la comandă şi trupuri modelate la sălile de sport sau pe mesele plasticienilor. Dar erau naturale. Simpla afirmaţie îi lăsă un gust amar.

Dar ea, ea era diferită. În acea rochiţă a ei albă ce îi ajungea până la jumătatea coapselor, dezvelindu-i picioarele apetisante şi acel decolteu timid ce îi camufla sânii. Simţea cum sângele îi coboară şi brusc pantalonii îi erau prea strâmţi. Era atât de inocentă cu părul ei castaniu alunecându-i în valuri pe spate. Atât de firavă, atât de delicată. Se perinda ca o muză imposibil de atins prin faţa lui şi tot ce îşi dorea era să o posede. Să îi mângâie pielea catifelată, să îi simtă căldura trupului lângă al său. Să o facă să tremure sub atingerea lui. Oh cât de mult îşi dorea să îi răpească puritatea aia enervant de strălucitoare şi să o aducă în lumea lui întunecată. Buzele i se înconvoiau într-un surâs sinistru. O va transforma în propria lui Monalisa.

Să se apropie de ea a fost uşor. Să îi strecoare câteva prafuri în paharul cu bere a fost şi mai simplu. Tot ce a avut atunci de făcut a fost să aştepte momentul oportun. Ca ea sa bea şi drogurile să îşi facă efectul. Nu era nimic periculos doar ceva să o facă mai…abordabilă.

Aşteptase destul, hotărâse văzând-o dansând parcă temător. Dacă nu voia ca altcineva să îi fure prada de sub nas trebuia să acţioneze rapid. S-a apropiat de ea şi şi-a pus mâinile pe talia ei iniţiând cu mişcări tandre dansul. Nu s-a aşteptat să fie atât de receptivă însă nu i-a displăcut câtuşi de puţin.

Acum tot ce trebuia să facă era să o revendice.

Aer! Avea nevoie de aer! După dansul mult prea provocator pentru gusturile ei, Cami, se refugiase pe balcon inspirând cu nesaţ aerul rece al nopţii. Nu ştia ce anume o provocase să se comporte astfel. Întreaga ei fiinţă părea posedată de o înflăcărare stranie şi oricât de mult ar fi încercat nu o putea domoli. Sângele încă îi mai clocotea în vene ca urmare a unei calamităţi naturale.  Oare asta era pasiunea şi dorinţa aceea carnală despre care ea citise de atâtea ori în cărţi?  Dacă da, chiar ar fi indicat să o renege astfel? Vechea Camelia sigur i-ar fi întors spatele şi ar fi fugit la loc sigur, însă nu dorea ea să se reinventeze? Nu pentru asta a venit la petrecerea asta? Cu siguranţă Cami ar fi acceptat-o.

– Îţi pot aduce ceva de băut? Privi peste umăr străinul ce îi perturbă gândurile şi îl recunoscu pe bărbatul alături de care dansase atât de intim mai devreme. Se întoarse către el şi zâmbi involuntar. Abia acum a avut ocazia să vadă cât de atrăgător era. Îşi înclină capul spre dreapta lăsându-şi ochii să îi cutreiere în voie statura înaltă şi atletică. Un truc pe care l-a învăţat din numeroasele poveşti de dragoste citite şi care ar trebui să îi transmită unde pozitive.

Îşi împreună braţele deasupra pieptului atrăgând astfel atenţia asupra decolteului în formă de bărcuţă şi îl privi în ochii de un albastru închis ce în lumina difuză a lunii păreau violet. Un fior rece îi străbătu corpul ţintuit de intensitatea acelor orbite întunecate şi îşi întoarse chipul.

– Da, de preferinţă ceva băubil. Spuse tânăra în ceea ce spera a fi un ton încrezător uitându-se scârbită la un pahar de bere pe jumătate plin ce rămăsese abandonat pe pervazul balconului.

– Dacă voi accepta sau nu, continuă ea sprijinindu-se de balustradă, depinde de cât de drăguţ te  dovedeşti a fi. Termină aruncându-i o ultimă ocheadă, regretând cuvintele de îndată ce le spusese. Oricât de cuprinsă de pasiune era in acel moment, vocea raţiunii încă se făcea auzită şi o îndemna să fugă! Bărbatul însă râse cu poftă şi din câţiva paşi îi ajunse în faţă, proptindu-şi mâinile puternice de fiecare parte a ei, blocându-i astfel orice cale de scăpare. O privi în ochi şi fără a scoate un sunet se aplecă şi o sărută blând, bucurându-se de gustul ei dulceag. Cami gemu neajutorată şi îşi închise ochii lăsându-se din nou pradă patimii.

Nu era sigură când au plecat de la petrecere şi nici cum au ajuns la el acasă. Tot ce îşi putea aminti era dormitorul prost iluminat, unde singura mobilă vizibilă era patul situat în mijlocul camerei şi cearceafurile de un alb imaculat ce îl îmbrăcau. Ce a urmat ar fi putut la fel de bine să fie un vis. În noaptea aceea s-a culcat pentru prima dată cu un străin, un bărbat pentru care nu nutrea nici un sentiment de iubire decât poftă carnală.

Rememora scenă cu scenă modul în care făcuse dragoste cu ea, încet, răbdător, savurând parcă fiecare moment petrecut împreună, delectându-se cu fiecare părticică a corpului ei, memorându-i prin atingeri până şi cele mai subtile trăsături ale trupului, întipărindu-şi în minte imaginea chipul ei cuprins de extaz. Poate dacă nu ar fi fost orbită de amor ar fi observat la timp luminile ce scăpărau puternic din toate direcţiile la intervale de numai câteva secunde.

Avea să regrete însă asta în dimineaţa următoare când se trezi singură într-un pat imens cu o durere îngrozitoare de cap. Deschise cu sfială ochii şi gemu nemulţumită când lumina o izbi din plin. Scânci asemenea unui copil răsfăţat ce era trezit de dimineaţă şi se ridică greoi în şezut, ignorându-şi muşchii ce protestau la fiecare mişcare. Trase adânc aer în piept şi îşi deschise din nou ochii, clipind des pentru a îi ajuta să se adapteze la noile condiţii. Se uită lung la patul gol aşteptându-se parcă să găsească un bărbat la fel de gol ca ea dormind alături. Probabil a plecat de mult. Un foşnit de haine îi atrase atenţia şi tresări speriată strângând cearceaful alb ce o acoperea cât mai aproape pentru a-şi ascunde goliciunea.

Acolo, în dreapta ei, aşezat pe un fel de tron ciudat, aştepta răbdător bărbatul misterios al cărui nume nu îl cunoştea nici până acum şi căruia i se dăruise cu numai câteva ore înainte. Însă nu figura lui atât de calculată o înspăimântă ci imaginile de care era înconjurat şi care atârnau aşa de sinistru pe pereţi. Înghiţi în sec, capabilă acum să observe ce azi-noapte întunericul ascunsese. “Dormitorul” era mai degrabă un studio, un atelier plin de imagini şi picturi toate ilustrând femei: triste, fericite, plângând, râzând, singure, însoţite, îmbrăcate, dezbrăcate, unele legate, încătuşate.

Cami le privi înspăimântată simţind cum un nod  i se formează în adâncul stomacului. Îşi dorea să plângă, să ţipe, să fugă de acolo! Oare, oare dacă şi-ar fi închis ochii şi i-ar fi deschis din nou ar fi dispărut acele sute de perechi de ochi ce păreau a o privi acuzator?

         SNAP

Sunetul unui aparat foto o readuse la realitate şi tânăra îşi întoarse îngrozită capul spre el. Nu remarcase până acum Nikonul din poala lui. Obrajii ei îşi pierduseră orice urmă de culoare văzându-l atât de satisfăcut, de parcă imaginea ei deplorabilă îi producea o plăcere nemărginită! Şi totuşi încă aştepta ceva. Înghiţi în sec şi se încumetă să îşi dezlipească ochii de ai săi, privind în schimb tabloul imens din spatele lui. Îşi deschise buzele încercând să vorbească, însă nu putu scoate decât un scâncet patetic. Mâinile ce strângeau puternic cearceaful în jurul ei rămăseseră vlăguite, permiţând materialului să îi alunece de pe trup, acoperindu-i acum decât sânii.

Nu se putea mişca, nu era in stare nici măcar să clipească. Se uita în gol la acel tablou ce trona deasupra celorlalte. Putea recunoaşte cu uşurinţă spatele lui încordat din timpul partidei de sex şi îi era acum scârbă de chipul ei asaltat de extaz şi cum mâinile ei strângeau perna în spasmele plăcerii. O singură lacrimă i se prelinse pe obrajii albi ca varul. Nu l-a văzut cum a sărit din tronul său exclamând: “Perfect!” şi nici nu auzea aparatul trăgând instantanee. A rămas ţintuită în acel pat imens şi alb, o statuie de porţelan cu ochi verzi strălucitori, atât de frumos de distrusă şi de pângărită.

Dau vina pe vodka! Capitolul 2

4 Comments

bokuwakisu_v1_c2_p028

Dau vina pe vodka

`Capitolul 2`

Am impins puternic usile mari ale companiei proptindu-mi greutatea pentru a le putea deschide. Cu inima batandu-mi nebuneste in piept m-am grabit catre micutul meu birou salutandu-mi colegii si ignorand privirile lor compatimitoare. Doar nu aveau cum sa afle deja cele intamplate, nu? Nu?! Ma gandeam frenetic in timp ce imi aruncam sacoul si geanta pe scaun dorindu-mi nimic mai mult decat sa ma pot ascunde sub birou.

-Domnisoara Raluca Eremia, in biroul meu te rog. O voce calma, atat de bine cunoscuta imi rasuna in timpane facandu-ma sa tresar. Ma intorc nesigura catre sursa terorii mele, cu o mana pe piept incercand sa imi potolesc bataile haotice ale inimii.

-Da domnule. Soptesc cu vocea pierduta tinandu-ma strans de spatarul scaunului ca si cum viata mea ar depinde de asta. Respir adanc pregatindu-ma sufleteste pentru ce avea sa se intample si imi urmez tacuta superiorul.

-Inchide usa te rog. Zis si facut. Ma straduiesc sa ii descifrez gandurile insa nu pot citi nimic sub masca sa formala si limbajul sau mereu politicos. Se aseaza lenes pe scaun si isi impreuneaza mainile pe birou analizandu-ma cu aceeasi privire taioasa si  necrutatoare pe care o folosea ori de cate ori devenea serios. Inghit in sec, foindu-ma usor sub greutatea atentiei lui, o parte din mine cautand o oportunitate de a o rupe la fuga. Ceea ce nu ar fi fost o idee prea buna in pantofi cu toc si fusta stramta. Ma resemnez si cu tot curajul pe care l-am putut strange il privesc in ochi.

-Ati dorit sa ma vedeti domnule? Intrebarea mea pare a trece pe langa urechi surde si in momentul acela imi doresc sa nu fi vorbit. Respira adanc si se rezema de spatarul scaunului, mana sa dreapta ramanand intinsa pe birou. Pentru un moment atentia sa paru a-mi parasi chipul indreptandu-se spre camasa mea. Isi inalta din nou ochii si ridica amuzat o spranceana. Il privesc nedumerita fara a-i intelege reactia.

-Angry Birds? Ma intreaba surazand. Ofteaza vazandu-mi nesiguranta intiparita pe chip si se ridica gratios, ocolind din cativa pasi biroul si ajungand la doar un metru de mine. Se sprijina de marginea mobilierului si isi lasa din nou privirea sa coboare nestingherita. De data aceasta ochii mei ii urmaresc treactoria si simt cum pamantul mi se surpa sub picioare.

-Sutienul tau. Alege sa clarifice si vocea lui matasoasa imi incalzeste trupul. Deschid gura incercand sa spun ceva insa cuvintele nu isi gasesc drumul.

-Imi cer scuze! Ganguresc rusinata incrucisandu-mi mainile deasupra piepului cautand sa imi acopar sutienul cu Angry Birds atat de vizibil prin camasa alba, subtire.

-Este ceva ce ar trebui sa stiu domnisoara Eremia? Tonul sau cald, suav ma ia prin surprindere si dintr-o data incaperea mi se pare mult mai mica, iar aerul mai dens. Inspir adanc si mireasma subtila de citrice imi invaluie simturile, ametindu-ma.

-Este ceva ce ar trebui sa stiu Raluca? A repetat bland, mana sa calda inlaturandu-mi cateva suvite rebele din ochi.

-Am intarziat la audit. Ma scuz si ma dau cativa pasi inapoi, indrepdandu-ma grabnic spre usa.

-Domnisoara Eremia! Strigatul lui Serban ma opreste din a deschide mult prea brutal usa si ma uit inapoi intrebator. Ma priveste amuzat din cap pana in picioare si zambeste.

-Dantela neagra de aseara te prindea mult mai bine. Si cu asta am tusnit afara din birou, trantind usa in goana mea. Mi-am petrecut restul zilei evitandu-mi seful de parca ar avea ciuma. Si nu eram deloc subtila. Cine isi scapa pixul de fiecare data cand seful ii  trece pe langa birou sau da buzna in cea mai apropiata incapere cand se intalnesc pe hol? Ma comportam asemenea unui copil naiv si asta nu imi ajuta deloc imaginea, deja sifonata.

Privesc ceasul nerabdatoare. Inca cinci minute si voi fi libera! Din fericire pentru mine, Serban si-a petrecut ultimele ore intr-o intalnire cu unul dintre pricipalii potentiali investitori. Incep sa imi strang lucrurile fara a atrage atentia nimanui. Daca am noroc voi pleca de aici inainte ca intalnirea sa se sfarseasca. Ma ridic si ma indrept spre lift fara a privi in urma. De indata ce usile se deschid ma arunc inauntru si apas butonul pentru parcare.

Imi inchid ochii, rezemata de peretele metalic si astept rabdatoare. Un cor de voci voiase se face auzit si liftul se umple rapid. Ma retrag intru-n colt fara a ma osteni sa privesc in jur. Serban era inca in mijlocul negocierilor cand am plecat. Nu aveam nici un motiv sa imi fac griji. Imi repozitionez geanta pe umar si privesc cum etajele dispar unul cate unul, iar liftul isi pierde din ocupanti cu fiecare stop.O atingere usoara asemenea unei mangaieri imi atrage atentia si ma abtin sa nu injur. Cine Dumnezeu are curajul sa pipaie lumea in lift?! Cu pumnii stransi ma intorc furioasa catre vinovat gata sa ma napustesc asupra lui.

-Serban? Cu glasul gatuit ii privesc figura nonsalanta nevenindu-mi sa cred situatia in care ma aflam. Auzindu-si numele se intoarce catre mine si zambeste enigmatic. Imi face cu ochiul ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat si se strecoara cu agilitate prin multime disparand in holul receptiei. Clipesc nauca fara a realiza ca am ramas singura in lift si incet ma indrept spre masina. Deschid portiera si ma trantesc pe scaunul soferului. Imi proptesc epuizata capul de volan si oftez adanc.

Beep! Beep! Beep!

-Huh? Un e-mail de la Serban. Tin telefonul cat mai departe de mine, de teama ca nu cumva sa explodeze, si deschid e-mailul.

“Cina. Maine, 19:00, Restaurant X. P.S. Nu uita dantela. ;)”

Oh, nu! In ce m-am bagat oare?

Dau vina pe vodka! Capitolul 1

Leave a comment

   De curand, tot colindand Internetul, am dat peste aceasta imagine si, bineinteles, nu m-am putut abtine sa nu scriu ceva! So…Enjoy!cH9ZZ1D Dau vina pe vodka!

Capitolul 1

       Luni dimineata, putin trecut de zece si telefonul imi suna neincetat. Injur soneria enervant de zgomotoasa si ma intorc pe partea cealalta tragand cu forta pilota pentru a-mi proteja ochii sensibili de lumina ce razbea prin draperia prost trasa. Telefonul s-a oprit si pentru o secunda m-am putut relaxa in comfortul patului meu, bucurandu-ma de mult doritul meu moment de liniste. Fericirea insa nu a durat mult, si in curand dormitorul a fost inundat de acorduri stridente de chitara. Ma ridic brusc, aruncand pilota cat mai departe de mine si ma uit cu ura la dispozitivul diabolic ce indraznea sa-mi tulbure somnul.

Cu o migrena ingrozitoare ma tarasc langa noptiera, simtind cum fiecare muschi imi zvagneste de durere. Intind mana fara tregere de inima si raspund fara sa verific numarul de telefon.

–  Mda…? Nu fac nici un efort in a-mi ascunde cascatul si ma uit absenta la pijamalele mele. Nu imi aduc aminte sa ma fi schimbat de haine, de fapt nu imi amintesc mai nimic legat de ce am facut noaptea trecuta.

–  Buna dimineata domnisoara Eremia! Doream sa ma asigur ca veti putea fi prezenta azi la birou la ora unsprezece.

–  Da…sigur…Am raspuns nesigura privind numarul necunoscut de telefon. Un “Perfect!” mai tarziu si apelul s-a incheiat lasandu-ma nauca. Am clipit de cateva ori incercand sa inlatur perdeaua de ceata ce imi acoperea amintirile. Am verificat din  nou numarul de telefon si l-am aruncat in pat. Nu avea cum sa fie seful meu. Nu ar fi avut nici un motiv sa ma sune dupa un numar necunoscut. Nu cand este atat de atasat de telefonul sau ridicol de scump. Ma dezbrac si ma strecor in dus lasand jetul de apa fierbinte sa imi scalde pielea. Ca un robotel ce deja si-a intiparit in memorie rutina de dimineata ma pregatesc de munca. Ma imbrac cu prima fusta si camasa gasita, imi prind parul intr-un coc rapid si ma machez indeajuns incat sa maschez orice semn de mahmureala si oboseala de pe chip. Un ultim retus mai era necesar. Picaturile magice de ochi ce le inlaturau roseata. O investitie inspirata, imi spun in timp ce imi arunc glossul preferat in geanta.

Ma intorc dupa telefon si observ pe noptiera, zacand inocent, un biletel alb cu numele meu inscriptionat pe el. Il ridic tematoare recunoscand scrisul ordonat al sefului meu. Il deschid si il citesc in soapta:

“ Daca maine voi fi concediata, se va intampla pentru ca:

  1. Mi-am pipait seful.
  2. L-am fortat sa imi cumpere un Big Mac.
  3. Am aruncat cu Big Mac-ul in el.
  4. Am aruncat pe geamul masinii lui un telefon foarte scump.”

Ma prabusesc in pat privind ingrozita cuvintele insirate pe albul hartiei. Valul de ceata, ce pana acum imi intuneca memoria, s-a risipit si amintirile evenimentelor petrecute noapte trecuta se derulau cu o viteza incredibila prin fata ochilor mei.

***

      Prietena mea cea mai buna, stabilita acum in Anglia impreuna cu logodnicul ei, se intorsese pentru o scurta perioada in tara si doream sa petrecem acea seara impreuna si sa depanam amintiri. Planuiam sa mergem la o cafenea draguta, unde obisnuiam sa ne ducem in fiecare zi dupa cursuri, insa am sfarsit prin a ne petrece seara in club, cu mult prea mult alcool in sistem decat ar fi fost acceptabil.

Putin dupa miezul noptii, Elena a primit un telefon de la parintii ei, cerandu-i sa se intoarca acasa pentru o urgenta de familie. Si-au trimis pana si soferul pentru a se asigura ca se intoarce teafara. Stiind cat de stricta era familia ei, am usuit-o asigurand-o ca imi voi  chema in scurt timp un taxi pentru a ajunge acasa. Ne-am spus la revedere si am privit-o cum se urca greoi in Mercedesul tatalui ei si a demarat in tromba. Am oftat si, sprijinita de peretele rece al clubului, incercam in zadar sa butonez telefonul. Cum puteam sa imi chem un taxi daca nu puteam nici macar sa imi deblochez telefonul?

Mi-am lasat capul pe spate si mi-am inchis ochii. Am inspirat adanc aerul rece al noptii si am mai incercat o data sa desenez modelul pe ecranul telefonului. Dupa a doua incercare am vazut imaginea de fundal atat de familiara a aparatului si, fericita, m-am desprins de perete. Proasta miscare. De indata ce m-am dezlipit de zidul ce imi sustinea greutatea mi-am pierdut echilibrul si tot ce putea inregistra in acel moment era imaginea asfaltului ce se apropia periculos de repede de fata mea. Mi-am inchis ochii strans si am scancit ca un copilas asteptand ca nasul meu sa intre in contact direct cu trotoarul, insa o pereche de brate puternice mi-au prins corpul intainte de a se lungi pe asfalt.

M-au ridicat cu usurinta si m-au sprijinit de pieptul solid al salvatorului meu, luptandu-se sa ma tina dreapta. A oftat adanc si mi-am cerut instinctiv scuze. Tocurile inalte si alcoolul nu erau un amestec tocmai bun. Mi-am intors capul incercand sa-i deslusesc trasaturile fetei, insa din cauza luminii slabe si al bauturilor consumate in ultimele ore, chipul sau nu parea decat un joc ciudat de umbre. Nemultumita, mi-am pus palmele pe umerii sai incercand sa ma apropii cat mai mult de el insa, coordonarea dintre corp si creier nu functiona la parametri normali si tot ce am reusit sa fac a fost sa ii dau un cap in gura. Destul de tare. L-am auzit injurand printre dinti si mi-am cerut scuze pentru a doua oara in acea seara.

Vazand ca nu  este nici o sansa sa pot merge singura, barbatul misterios a incercat sa ma ridice in brate. Spun, incercat, pentru ca de indata ce picioarele mi s-au ridicat cu un centimetru de pe suprafata trotoarului am inceput sa ma zbat si sa tip cat puteam de tare atragand atentia catorva persoane ce pierdeau vremea in parcarea alaturata. Cine nu ar fi facut asta daca un strain incerca sa te ia pe sus?!

– Pentru numele lui Dumnezeu femeie nu vreau decat sa te duc acasa! Veni vocea exasperata a tanarului meu salvator posibil rapitor. Si asa barbatului misterios i se atribui o identitate.

– Sefu! Am strigat fericita si mi-am aruncat mainile in jurul gatului sau, tinandu-l strans de parca era persoana mea preferata de pe toata suprafata planetei. L-am auzit din nou oftand, dar totusi multumit ca am incetat sa ma mai zvarcolesc si m-a ridicat cu grija. Inainta lejer, in ciuda greutatii mele si asta m-a facut sa imi desprind fata de gatul lui. Avea aceeasi expresie aparent lipsita de emotie pe care o purta de fiecare data, insa privirea usor incruntata si linia ferma a buzelor ii denotau iritatia. Atentia mi-a fugit insa mai jos. Si anume la cei trei nasturi de la camasa ce probabil s-au desprins pe cand ma luptam sa scap din stransoarea lui. Mi-am inclinat capul usor incercand sa vad mai bine si am chicotit.

–  Sefu are muschi…Am spus mai mult soptit si mi-am strecurat mana pe sub camasa lui. Am simtit cum bratele ce imi suportau trupul isi pierd vitalitatea si pentru o clipa m-am gandit ca voi ateriza gratios in fund. Cel putin parcarea era goala… Cu toate acestea mainile sale m-au asezat usor in picioare, tinandu-ma dreapta in timp ce deschidea portiera Audiului sau negru. M-am strecurat cat puteam de atent in scaunul pasagerului si am inchis portiera fara a sparge sau zgaria ceva. Mandra de reusita mea, am incercat sa imi pun centura de siguranta in timp ce seful meu se urca in masina.

Se intoarse spre mine si izbucni in ras. Aveam ochii inlacrimati si il priveam neajutorata. Cumva reusisem sa imi leg mainile. Dupa ce m-a eliberat si s-a asigura ca am centura prinsa bine,a scos masina din parcare. Am inspirat adanc si m-am asezat cat puteam de comod. Am clipit de cateva ori de parca tocmai imi adusesem aminte ceva foarte important si am soptit:

–  Mi-e foame. Gandindu-ma ca poate nu m-a auzit, l-am batut usor pe umar. Imi e foame. Am repetat pe un ton rugator. Am asteptat cateva momente, insa tacere. Enervata, m-am rasucit si am intins mana spre claxonul masinii. Dupa doua claxoane prelungi, masina a franat brusc.

Ignorand privirea ucigatoare a lui Serban am zambit cat de inocent puteam retragandu-mi mana.

– Imi e foame. A ramas tacut pentru cateva secunde, apoi, oftand, ma intreba pe un ton obosit.

– Ce vrei sa mananci?

– Hm…Un Big Mac! Te rooog! Te rog! Te rog! Te rog! Ma privi lung si isi verifica ceasul. Se mai uita odata la mine si scuturandu-si capul, porni spre cel mai apropiat McDonald’s Drive-Through. Dupa douzeci de minute de gonit pe strazi si asteptat, imi pasa rapid mancarea si manevra masina cu agilitate pe strazi cu intentia de a ma expedia cat se putea de rapid acasa. Multumita, am desfacut cu grija ambalajul si mi-am inspectat Bic Mac-ul.

– Are susan. De ce are susan? Am intrebat suparata ambaland la loc sandwitch-ul. Nu pot sa cred ca mi-ai luat un Big Mac cu susan! Am tipat si l-am aruncat in el, lovindu-l in umar. Se uita uimit cand la mine, cand la pachetul ce isi gasise salasul pe podeaua masinii lui si se gandi daca sa ma arunce sau nu din masina.

– I-imi cer scu-scuze! M-am balbait ingrozita. Ma retrasesem in cel mai indepartat colt al masinii cu o mana pe incuietoare pregatita sa o iau la fuga in caz de pericol. Nu ca as fi reusit mare lucru in stadiul in care eram. Serban inchise ochii pentru o clipa incercand sa-si potoleasca furia si, fara a spune un cuvant, porni motorul masinii. Am ramas tacuta pentru cateva minute fara a indrazni sa-mi ridic privirea din podea. Incepusem sa ma joc cu tivul bluzei mele mov cand o lumina purpurie imi capta atentia. Licarea hipnotizant si mana mea s-a intins instinctiv catre sursa acesteia. Telefonul lui Serban! Pretiosul lui telefon, m-am gandit ridicandu-l in dreptul ochilor mei si inspectandu-l atent. Mereu ma intrebam ce era atat de special la el.

– Raluca ce faci cu…Nu, Raluca lasa-l jos! Raluca…Am ras copilareste ignorand avertizarile lui Serban si tinand micutul aparat cat mai departe de mana lui intinsa. Imi parea atat de amuzant cu o mana intinsa dupa telefon, una pe volan si cu ochii atintiti cand la drum, cand la mine. Am ras din nou si am incercat sa ma feresc de mana lui, insa, cum stransoarea mea nu era foarte puternica, telefonul mi-a zburat din mana. Pe geam. Injurand printre dinti, viitorul meu fost sef, a oprit masina si s-a grabit dupa telefon.

Nici bine nu a iesit din masina ca o duba alba a trecut in viteza peste micul gadget aplatizandu-l destul de frumos. Am inghitit in sec, simtind cum sangele imi ingheata in vene. L-am vazut pe Serban aplecandu-se dupa ce a mai ramas din telefonul lui si se intoarse catre masina fara a scoate un sunet. Trupul a inceput sa imi tremure necontrolat si m-am grabit sa ies din masina impleticindu-ma pe picioare.

–  Cred ca eu o sa merg pe jos…Am spus cu vocea stinsa indepartandu-ma incet de el. Nu l-am mai vazut niciodata atat de furios si pentru prima data imi era cu adevarat teama de o persoana. Si-a atintit privirea rece asupra mea si mi-a spus pe un ton intunecat.

– Urca-te inapoi in masina. Si asa am facut. Restul drumului am ramas tacuta, complet nemiscata. Am reusit sa cobor din masina si sa inaintez pana la usa de la intrare cu Serban tinandu-mi ferm bratul. Am ajuns pana in living unde m-am prabusit inconstienta pe canapea.

***

        – Oh nu…Am repetat asemenea unui copil mic perfect constient de buclucul in care se afla. Serban trebuie sa m-o fi purtat in dormitor si m-a ajutat sa imi schimb hainele…Propriul meu sef, pe care il voi intalni in mai putin de treizeci de minute. Poate ar trebui sa imi scriu deja demisia…


Mi-am verificat telefonul si am respirat adanc. Unsprezece fara douazeci, inca puteam sa ajung la timp la birou. Am aruncat telefonul in geanta si am luat cheile. Odata si odata tot o sa trebuiasca sa dau ochii cu el. Mi-am spus pornindu-mi masina.

Incatusata

3 Comments

SONY DSC

Cu pasi  marunti inaintez printre bancile pline de oameni. Desi nu sunt decat cativa metri, drumul mi se pare lung si anevoios. Petale albe cad neputincioase la picioarele mele strivite sub greutatea pasilor. Cat de tragica este soarta lor. Aproape ca m-as putea identifica cu ele de nu ar fi acea culoare batjocoritoare a inocentei si a luminii! Dar cat este de ironic! Astazi sunt invaluita chiar de aceasta nuanta orbitoare. O zaresc oriunde imi intorc privirea.

Zambeste, zambeste, imi spun in sine. Prin valul alb nu ti se poate citi indurerarea, insa rosul buzelor iti va contura ideea de fericire nemarginita ce ar trebui sa iti maguleasca inima.

Cat de bine ai ajuns sa joci! Pana si tu ai inceput sa crezi in minciunile ce singura le-ai tesut in jurul tau asemenea unui cocon din matase otravitoare. Hm…Uita-te la ei cat de patetici sunt! Te privesc cu atata admiratie, parca ai fi un exponat de muzeu. E de-a dreptul jalnic, dar ce importanta mai are? Astazi este ziua ta norocoasa, astazi ar trebui sa fie totul despre tine. Insa de ce nu te simti astfel? De ce dispretul iti inunda sufletul? De ce acest sentiment de goliciune ce te sufoca incetul cu incetul?

Nu mai vorbi batrane! Oricum nu pot auzi nimic din ceea ce spui. As vrea sa pot derula filmul pana la sfarsit, sa fug, macar cu spiritul, aceasta pasare pagana a libertatii!  Sa ma avant in azurul nesfarsit si sa cad istovita in neant unde nimeni nu m-ar putea gasi.  O, numai de asa ceva ar fi posibil!

Iata ca s-a dus si valul, singura bariera ce ma mai despartea de temnita intunecata si rece ce imi va servi drept adapost pentru restul vietii. Singura aparare ce imi mai ramasese a fost ridicata de aceleasi maini ce acum imi pecetluiau soarta.

“Sa vorbeasca acum sau sa taca pe veci!” Repede! Deschide gura, spune ceva!

Laso…Ar fi trebuit sa imi dau seama ca asa se va incheia. Cu un sarut ca rupt din flacarile iadului ti-ai semnat sentinta. Traieste-ti acum viata blestemata! Fii umbra trecuta a ceea ce obisnuiai sa fii odata!

Depresie

2 Comments

Image

Te gandesti ca poti scapa de mine? Ca vei gasi o cale sa evadezi din carcera? Oh, draga mea, dar asta nu se poate intampla! Nu poti fugi, nu ai invatat asta? Odata ce mi te-ai daruit mie nu mai este cale de scapare. Poti incerca, dar el nu te va putea scoate din stransoarea mea. Lumina lui e prea slaba pentru a-mi putea dispersa fumul. O sa afli in curand. Vei fi a mea in intregime si de data asta nimeni nu mi te va putea lua!

Eu sunt intunericul stapan, cedeaza si ofera-mi-te mie, demonului dinlauntrul tau!

Tu esti muza mea…

Leave a comment

Si iata-ma din nou aici, infatisandu-ma in fata ta pentru a mia oara, cautand in paginile tale albe refugiul. Un remediu pentru boala, un descantec pentru blestemul meu. Te admir, cum o fac de atatea ori…atat de frumoasa si de fragila. Tu esti puritate si lumina, o fecioara neprihanita, iar eu intunericul intruchipat, deznadejdea si goliciunea. Imi intinzi mana binevoitoare si imi zambesti cu blandete. Nu iti este oare teama ca iti voi pangari frumusetea cu uratenia mea? Nu imi vei intoarce dezgustata spatele si te vei indeparta? Tu insa ma asculti rabdatoare si iei forma fanteziilor mele descrise prin cuvinte fara de inteles. Esti confidenta mea, tie iti impartasesc secretele si nu ma judeci, indiferent de cat de intunecate si mizere imi sunt gandurile. Esti rasuflarea mea de gheata, divinitatea atotputernica in fata careia ma inclin. Te-am imbracat in metafore, iar la gat ti-am atarnat sirag stralucitor de epitete. Tu ti-ai ridicat semeata fruntea si mi-ai infruntat privirea. M-ai sedus cu gingasia ta si m-ai atras in imbratisarea ta. Ti-am ascultat chemarea si am dat curs dorintelor tale. Mi-ai oferit in dar paradisul, iar eu m-am supus tie. Esti esenta fericirii ce nu poate fi imblanzita de muritorii de rand. Esti muza mea…fara de care nu as putea exista.

Catuse fara lanturi – Capitolul 4

Leave a comment

Capitolul 4.

`Un secret tainuit de sange`

 

In siguranta locuintei sale, culcusita pe canapea si acoperita cu o patura pufoasa, Ade privea absenta la televizor. Un grup de actori nu prea talentati incercau sa faca haz de situatia precara a tarii, insa umorul lor negru o lasa rece. Clipi incet si isi intinse mana catre paharul de vin rosu inca neatins de pe masuta de cafea. Nu a mai apelat de mult la alcool pentru a uita de teama sau de cosmaruri, insa intalnirea cu aceea tanara misterioasa a tulburat-o profund. Lua o inghititura si isi inchise ochii, lasandu-si trupul incalzit de licoare. Isi privi reflexia in lichidul sangeriu si un geamat ii scapa printre buze in timp ce imaginile o navaleau.

***

-Buna Adelaide, bine ai venit acasa! Straina continua sa-i zambeasca dar nu exista nici o emotie in ochii ei. Adelaide a incremenit si s-a dat un pas inapoi luata prin surprindere. Nu isi amintea sa-i fi spus numele copilei. Nu isi amintea sa o mai fi vazut-o vreodata. Cu toate acestea era ceva in acei ochi reci, in aceea privire lipsita de viata care o indemna sa continue, sa afle mai multe despre ea.

Se aseza pe o alta perna in fata ei si o privi lung asteptand ca aceasta sa-i vorbeasca din nou.

-Esti atat de frumoasa…la fel ca ea! Nu e de mirare ca ai fost aleasa. Sopti tanara incantata. O mana alba se intinse catre parul ei, iar Ade o evita. Gazda paru nemultumita de gestul ei dar se schimba rapid si orice emotie a disparut de pe chipul ei.

-Cine esti? Vocea ii tremura din cauza puhoiului de emotii ce ii strabateau trupul.

-Eu? Eu sunt o nimeni. Sunt o naluca. O fantasma ce perinda intunecimea lumii fara o punte de siguranta. Sunt peste tot si totusi nicaieri. Dar mai important, cine esti tu? Copila se apleca brusc in fata, ochii ei stralucind ca doua flacari in intuneric. Ii apuca mana cu brutalitate si o ridica la nivelul fetei. Ade incerca sa si-o retraga fara succes din stransoare.  A vrut sa tipe insa cuvintele ii erau mute. Simti cum teama o cuprinde si o sfasie ca o gheara ascutita.

Cu fruntea scaldata de sudoare privea neajutorata cum fata isi plimba degetul absenta deasupra cicatricii de pe incheietura mainii stangi. Oare cand devenise atat de proeminenta?

-Nu inteleg ce vrei sa spui…

-O sa intelegi, draga mea. O sa intelegi foarte curand. Ai impresia ca totul este intamplator? Moartea tatalui tau, mutarea ta aici, demonii ce iti bantuie somnul. Draga mea, nu exista coincidente! El vine. Si nu exista nici o modalitate sa i te impotrivesti. Un ranjet dracesc ii aparu pe buzele subtiri si slabi stransoarea. Ade isi smuci mana si tasni speriata afara. Nu era constienta de lacrimile ce ii siroiau pe obraji si nici de privirile incruntate ce o urmareau.

Alerga fara o tinta anume strangandu-si incheietura ranita la piept. Ajunse acasa si se prabusi pe hol epuizata.

***

 Trase sovaielnic aer in piept incercand sa-si tina lacrimile in frau. Era tarziu, iar Sergiu trebuia sa apara din clipa in clipa, si ultimul lucru pe care si-l dorea era ca el sa o vada plangand. Stia ca isi face griji pentru ea si se simtea vinovata pentru tristetea ce ii umbrea privirea in fiecare dimineata. Se concentra astfel asupra respiratiei. Inspira. Expira. Inspira. Expira. Cand bataile inimii revenira la ritmul lor normal, Ade isi deschise timida  ochii. Ridica paharul de vin rosu si privi fascinata cum umbrele dansau in lumina difuza a televizorului.

Auzi ca prin vis cum usa de la intrare se deschide si cum o pereche de pasi isi croiau metodic drum in sufragerie.  O busitura, urmata de o serie de injuraturi infundate o rupsera din visare.  Se intoarse si izbucni in ras. La intrarea in sufragerie, imprastiat pe podeaua rece, Sergiu se lupta din rasputeri cu mult iubitul cactus al Adelaidei. Intr-un final reusi sa se dezlipeasca de malefica planta si se ridica in picioare. Isi scutura pantalonii de praf si isi aseza cravata. Se intoarse catre Ade si o saluta solemn din cap. Fata il saruta usor pe obraz si se indrepta spre bucatarie. Sergiu o urmari cu privirea si de indata ce fata disparu din campul lui vizual se intorse catre dusmanul sau tepos aruncandu-i o privire plina de ura ce promitea o moarte lenta si dureroasa.  O urmari pe fata in bucatarie unde mirosul imbietor al mancarii proaspat gatite il intampina si il facu sa saliveze. Isi trase grabnic un scaun si se aseza asteptand asemenea unui baietel cu ochii mari si rugatori.

Adelaide zambi si cu o eleganta innascuta aseza tacamurile si farfuriile pe masa.  Sergiu trase aer in piept savurand aroma pastelor italienesti. La fel ca la mama acasa, se gandi el in timp ce lua prima imbucatura.  Cinara in liniste, fiecare adancit in propriile ganduri.  Desi avea doar douazeci si opt de ani, Sergiu avea o minte sclipitoare ce ii obtinuse un post de expert criminalist in orasul Oriso. Nici nu ar fi fost prea greu avand in vedere reputatia si recomandarile excelente primite de la fostul sau comandant, renumitul Fabian Vinulescu a carui viata Sergiu o salvase intr-un atac terorist. Cu toate acestea nici o fiinta omeneasca nu este imuna la suferinta, iar incruntarea adanca si ridurile din jurul ochilor erau dovada vie ca nici Sergiu nu reprezenta o exceptie. Ororile pe care le infrunta zilnic isi lasasera amprenta adanc asupra sa. Adelaide zambi trist si ii prinse mana stanga strangadu-i usor degetele. Sergiu isi ridica privirea si ranji rautacios. Se ridica in  picioare si o trase pe fata in bratele sale puternice. Ade chicoti si se lasa condusa de catre iubitul ei pana la capatul scarilor, unde acesta o sprijini de perete lasandu-si mainile suspendate pe talia ei subtire. Isi lipi fruntea de a ei atingadu-i jucaus nasul. Un suspin ii scapa printre buze si Ade isi inchise ochii lasandu-se cuprinsa de placere. Mainile ei isi croisera instinctiv drum catre el, inclestandu-se la baza gatului intr-o incercare disperata de a-i aduce trupul mai aproape, de a-i simti buzele moi pe ale sale. Sergiu zambi arogant si dadu curs dorintei fetei, lasandu-si buzele sa coboare pe ale ei, contopindu-se intr-un sarut pasional.

Intinsa pe cearceaful moale, Adelaide ii zambea, jucandu-se inocent cu breteaua camasii de noapte invitandu-l parca in asternuturi. Cu ochii urmarindu-i fiecare miscare, tanarul se urca in pat si se intinse alaturi de ea. Ii prinse mana stanga si o duse galant la buze. Un fior de placere strabatu corpul Adelaidei si Sergiu ranji rostogolindu-se deasupra ei si tintuindu-i mainile deasupra capului. Isi apropie fata indeajuns incat sa ii poata atinge usor buzele insa nu destul pentru a o saruta, iubind felul in care ea ii raspundea. Cum isi intindea gatul pentru a-i oferi mai mult acces de fiecare data cand rasuflarea lui calda se scalda pe pielea fina si alba a fetei si cum isi arcuia spatele lasandu-si sanii vulnerabili spre deliciul tanarului. Cu respiratia intretaiata, isi ridica privirea catre ochii plini de dorinta ai Adelaidei. Scoase un sunet gutural si o saruta posesiv, un sarut careia tanara ii raspunse numaidecat.

Linistea noptii fu intrerupta brusc de soneria stridenta a unui telefon mobil. Sergiu mormai somnoros si, fara tragere de inima, puse mana pe micul dispozitiv. Ofta inca o data si il duse la ureche. De indata ce raspunse ochii i se deschisera larg si se ridica in sezut.

-Unde? Da, voi veni imediat. Nu, nu este nevoie, stiu zona. Fara a astepta un raspuns de la interlocutor, Sergiu inchise si isi intoarse privirea catre tanara din patul lui. Zambi lenes tragand asternuturile peste umarul ei gol si se imbraca in cea mai mare liniste. Dupa ce a scris un scurt bilet pe care l-a asezat cu mare grija pe noptiera, se apleca si isi saruta iubita pe frunte. Nu isi dorea sa o lase singura, mai ales dupa cele petrecute cu numai cateva ore inainte, insa nu avea de ales. Isi puse arma la brau si iesi, ascunzandu-si emotiile in spatele unei masti reci si nepasatoare.

Inapoi in dormitorul celor doi, Adelaide gemu in somn. Avea fruntea incruntata si ochii strans inchisi. Se zvarcolea in patul mare si gol, neputand sa isi gaseasca linistea. Un scancet neputincios ii scapa printre buze in timp ce lacrimi sarate ii siroiau pe obraji.

-…nu…nu…opreste-te te rog…NU!!! Se ridica brusc  in sezut plangand in hohote. Isi stranse genunchii la piept tremurand, simtindu-si trupul rece. Se clatina jos din pat si merse impleticindu-se in baie. Cu puterile sleite, se prinse cu o mana de chiuveta privindu-si reflexia in oglinda. Ochii i se umplura de dezgust privindu-si chipul spalat de lacrimi.  ‘Esti o proasta. Ai ajuns sa te temi si de umbra ta. Esti de-a dreptul patetica, stiai?’ Isi pleca capul respirand furioasa. Intoarse robinetul si isi lasa mainile sub jetul de apa rece sperand ca aceasta ii va curata si purifica mintea. Ca va spala imaginile dureroase ce o bantuiau. Sange. Atat de mult sange. Se sprijini de peretele rece privindu-si mainile tremurande. Nu si-ar fi putut imagina niciodata atat de multa durere, atat de multa teroare si neajutoarare. Era un vis, stia asta. Insa parea atat de real incat s-ar fi asteptat sa vada urmele taieturilor adanci de pe brate, sa-si simta trupul zvacnind si inconvoindu-se in spasmele durerii. Trase aer in piept si isi trecu mana prin par.  Era un cosmar, si ea l-a trait secunda cu secunda. A simtit lama ascutita a cutitului despicandu-i trupul si cum sangele ii siroia din rani, insa nu putea face nimic pentru a se salva. Era inchisa intr-o carcasa omeneasca ce nu mai raspundea la comenzi. Singura si neajutorata in fata mortii iminente. O moarte cu chip omenesc, ce o haituia in vis si in realitate. Iar ea pierdea din ce in ce mai mult teren cu fiecare ticait al ceasului.

Isi amintise cum mana rece a ucigasului o prinse de par si o ridica plin de cruzime. Cum isi apropie buzele de urechea ei si ii sopti intunecat: “Nu are rost sa mi te impotrivesti. Mai devreme sau mai tarziu vei fi a mea, si nimeni si nimic nu te va putea salva. O sa imi accepti imbratisarea, sarutarile si ma vei pofti in patul tau unde voi lua ce mi se cuvine de drept mie.” Un fior rece ii strabatu sira spinarii si se impinse de langa peretele de faianta. Indeajuns! Isi spunse cu hotarare si deschise cabinetul de medicamente. Lua primul flacon de calmante gasit, il deschise in graba si isi turna doua pastile in palma. Se uita lung la ele si le inghiti band lacom dintr-un pahar de apa. Se intoarse in dormitor si porni televizorul. Se uita absent pe noptiera si zari biletul lui Sergiu. Il citi in graba fara a fi prea atenta la cuvintele frumos asezate pe hartie si il puse inapoi. Isi intoarse privirea catre ecranul televizorului unde o reporterita cu parul ciufulit de vant incerca sa isi pastreze mina profesionala in timp ce vorbea despre, ceea ce parea a fi, o crima oribila. Imaginea se schimba, cameramanul oferind cateva imagini de la locul faptei. Atentia ii fu atrasa imediat de pasarela podului ce facea legatura cu orasul Oriso. Recunoscu desenele fara gust ce imbracau pilonii gri si simti cum i se taie respiratia. Totul se potrivea cosmarului ei…pana la cel mai mic detaliu, inclusiv tufa de trandafiri salbatici ce se inalta pe o mica colina nu departe de locul crimei. ‘Nu…nu se poate…’ Isi spuse ingrozita, privind cu ochii larg deschisi trupul mutilat de arsuri si taieturi adanci, pe brate, pe picioare…pe abdomen, urmand acelasi tipar sinistru din vis. Un portret al victimei aparu pe ecran in speranta ca tanara fara identitate va fi recunoscuta. Adelaide privi lung la portretul victimei, la acei ochi lipsiti de orice emotie ai copilei misterioase pe care o intalnise in ziua precedenta. Nu mai avea vlaga sa tipe, nici macar sa scanceasca. Simti doar cum totul in jurul ei a inceput sa se invarta intr-un ritm alert si apoi nimic. Se prabusi, lasandu-se invaluita de intunericul necrutator.

Catuse fara lanturi-Capitolul 3

Leave a comment

Capitolul 3

`Si asa incepe totul: Straina.`

“Enervata la culme si cu inima inca batandu-i cu putere, trecu pe langa usa camarii fara a auzi rasul infundat sau a observa ochii scanteietori ce o priveau amuzati, ascunsi printre rafturile pline de conserve.” 

********** 

  Odata cu rasaritul soarelui, orasul adormit prinse iarasi viata. Soferii grabiti goneau pe strazi claxonand nervosi. Un caine vagabond prinse a latra fara motiv, iar vecinul vesnic moracanos isi incepu tirada obisnuita de tipete.

-Pramatii nesabuite, va invat eu minte sa va mai jucati in poarta mea! Dispareti de aici vagabonzilor!

Linistea dormitorului a fost brusc sparta de fosnitul hainelor si fredonarea lina a unui cantec de dragoste. Adelaide gemu plapand si isi scufunda partea stanga a fetei in perna moale. Isi deschise ochii pe jumatate, incruntandu-se la lumina puternica. Clipi de cateva ori pana ca ochii se obisnuira cu aceasta si zambi indreptandu-si privirea catre silueta ce se perinda in fata oglinzii.

Isi musca usor buza de jos admirand cum muschii se incordau si se relaxau sub camasa subtire ce parea a-i complimenta trupul zvelt si tenul masliniu.

La cei aproape treizeci de ani ai sai, Sergiu era un barbat atragator. O partida buna. Insa nu fizicul sau demn de un gladiator i-a atras atentia. Si nici parul saten matasos ce ii peria umerii. Ci ochii lui. Acele orbite castanii ce iti putea privi in suflet. Mandria si hotararea ce se reflectau in ei contrastandu-se placut cu trasaturile proeminente ale fetei.

Isi lasa privirea sa-i cutreiere trupul nestingherita, tresarind cand cineva isi drese glasul. Rosi, jenata ca a fost surprinsa holbandu-se la posteriorul barbatului si se ascunse sub asternuturi.

Sergiu rase amuzat si se aseza pe marginea patului. Isi propti bratele de o parte si de alta a femeii si isi apropie buzele de urechea ei. Atat de aproape incat ii putea simti respiratia calda mangaindu-i obrazul.

-Buna dimineata iubire! Ii sopti acesta scaldandu-i fata cu sarutari. Adelaide inchise ochii bucurandu-se de senzatie.

-Neata! Raspunse aceasta intr-un final.

-Stii, as putea sa intarzii cateva ore azi…spuse barbatul lasandu-si ochii sa coboare pana in dreptul sanilor ei ce se inaltau sfidatori sub camasa de noapte. Fata ii arunca o privire ucigatoare si isi trase patura mai aproape de trup.

-Du-te Sergiu! Acesta rase din nou si se ridica de pe pat aranjandu-si pentru o ultima data camasa in oglinda. Dupa o scurta pauza,  Sergiu isi intoarse capul pe jumatate catre logodnica sa.

-O sa fii bine? O intreba incet, ingrijorarea citindu-i-se in voce. Ade schita un zambet si incuviinta din cap. Se ridica mladios si ii aseza cravata in pozitia corespunzatoare. Se ridica pe varfuri si il saruta linistitor.

-Voi fi bine Sergiu. Poate voi da si pe la redactie. A trecut ceva timp de cand nu am mai scris ceva. Ziarul din Oriso pare a fi in cautare de redactori si reporteri. Sergiu ii stranse mainile in ale sale si se indrepta catre usa.

–Ai grija de tine!

-Si tu la fel. Tanarul ii ridica barbia cu doua degete si se apleca pentru un sarut caruia fata ii raspunse imediat.

Inchise usa dupa el si simti cum un fior ingrozitor ii strabate coloana. Se intoarse rapid scrutand cu privirea coridorul. Aerul a devenit dintr-o data mai rece si mai dens. Inghiti in sec inaintand cu pasi mici, nesiguri. Apuca o umbrela din cuier simtind cum inima ii bate cu putere in piept.

Odata ajunsa la capatul coridorului, se uita precauta in ambele parti. Aproape ca scapa umbrela din mana cand zari usa camarii leganandu-se. Dar eram sigura ca era incuiata aseara. Ii era din ce in ce mai greu sa respire, iar genunchii ii erau ca de gelatina. Trase aer in piept si stranse arma improvizata cu hotarare. Apuca cu mana-i tremuranda clanta usii si o deschise cu putere. Un tipat terifiant ii scapa printre buze si se prabusi la pamant.

Miau…Miau…Miau!

Ade se ridica in capul oaselor si privi cu ura ghemotocul negru de blana ce parea a ii rade in fata.

-Firai tu a naibii de mata! Marai tanara incercand sa apuce pisica de ceafa, insa, fiind mai rapida, felina se feri cu agilitate din calea ei si disparu afara pe usa din dos. Bolborosind injuraturi Ade isi scutura hainele de praf si se grabi in baie pentru un dus.

Enervata la culme si cu inima inca batandu-i cu putere, trecu pe langa usa camarii fara a auzi rasul infundat sau a observa ochii scanteietori ce o priveau amuzati, ascunsi printre rafturile pline de conserve.

Orele dupa-amiezii o gasira pe fata intinsa sub o tufa de trandifiri ascultand cantecul tandru al unor randunele. Asemenea unui copilas mic, a cercetat fiecare coltisor al noii lor locuinte, incercand sa-i descopere toate secretele, toate chichibusurile. Asa ca, dupa cateva ore de alergat din stanga in dreapta isi alese cateva mere rosii si suculente din fructiera si se indrepta catre gradina ce a vrajit-o inca din primul moment. Se aseza pe iarba verde, iubind cum aceasta ii dezmierda pielea catifelata. Dupa ce termina de rontait marul, isi inchise ochii si isi impreuna bratele sub cap inspirand adanc. Iubea natura si linistea. Iubea mai ales aceea pace sufleteasca indusa de aerul proaspat.

Auzi sunetul unor pasi in apropiere insa nu s-a ridicat. Nu reprezentau o amenintare. Hotari ea si isi incrucisa picioarele.

~Sa te blestem in noapte

Sa ti-l spun in soapte

Sa ma asculti fara suflu

Numai frica sa-ti rasuflu~ 

A recunoscut cantecul inca cu primele note. L-ar fi putut recunoaste dintr-o mie. Ochii i se deschisera instantaneu insa trupul ii era incremenit de groaza. Respiratia i se iuti considerabil si se ridica sovaielnic. Pe bancuta din fata casei vecinilor zari o tanara ghemuita. Era imbracata intr-o rochie lunga, alba ce parea cu doua numere mai mare. Parul roscat inchis ii aluneca pe spate in valuri dese, acoperindu-i fata. Se legana dintr-o parte in alta, rupta parca de lume, fredonandu-si cantecul. Nu se opri nici cand o simti pe Adelaide apropiindu-se de ea. De fapt, nici nu parea ca ar fi observat-o pana cand aceasta nu se afla la doi pasi de ea.

Ii zari pantofii negri si isi inalta privirea catre ea. Adelaide isi duse socata o mana la gura. Nu parea a avea mai mult de cincisprezece ani, insa fata ii era mult mai matura. Ochii ii erau lipsiti de orice emotie. Goi si reci. Iar pielea era alba asemenea unui cadavru. Adelaide schita un zambet  si o intreba pe un ton prietenesc.

-Buna! Ce faci? Copila o privi insistent si pentru o clipa se indoi ca va spune ceva. Ce cantai adineauri? Incerca ea iar, insa si de data asta tacere. Copila isi inclina capul spre stanga si cu un salt rapid era in picioare. Isi intoarse pe jumatate privirea si ii facu semn Adelaidei sa o urmeze. Cu o usoara ezitare Adelaide o urma.

Mersera in tacere una in spatele celeilalte amestecandu-se cu usurinta printre trecatori pana ce ajunsera in fata unei cladiri abandonate. Aici fata se opri pentru un moment dupa care se strecura printr-o usa improvizata. Adelaide ramase in urma tematoare. Isi inclesta pumnii si cu pasi nesiguri o urma inauntru.

Incaperea era slab iluminata. Doar o lampa sparta si cateva lumanari insirate pe ici pe colo. In mijlocul odaii, asezata turceste pe o perna zdrenturoasa o zari pe tanara. Aceasta avea un zambet ciudat pe fata si, cu o voce ce parea a fi strabatut lumea de apoi, o intampina.

-Buna Adelaide, bine ai venit acasa!

Older Entries

%d bloggers like this: