Dor de mama

2 Comments

335599_5f3a_625x1000 Mother_child_720

              Nu am considerat niciodată că relaţia dintre mine si mama mea era una foarte bună. Nu a fost niciodată genul de femeie care să işi exteriorizeze uşor emoţiile, mai ales faţă de noi. Nu mă îndoiam că ne iubea,doar că uneori uita să ne arate asta.

             Impulsivă din fire, nu aştepta altceva din partea noastră decât perfecţiune, iar atunci când nu reuşeam să ne ridicăm la standardele ei era profund dezamăgită.

Aveam mentalităţi diferite, iar asta m-a făcut să mă distanţez uşor de ea şi de restul familiei mele.

Pentru mult timp m-am gândit că atunci când îi voi părăsi şi mă voi muta la casa mea nu le voi simţi prea mult lipsa. Nu le voi duce dorul.

O perioadă aşa şi a fost. Insă totul a părut a se nărui în doar câteva minute.

Era mijlocul verii, iar eu trebuia să ajung neapărat la Ploieşti. Nu am băgat de seamă când s-a urcat în autobuz. Am observat-o abia când s-a apropiat de scaunul meu. Mami! Am strigat în sinea mea privind-o cu ochi mari, inmărmuriţi. Nu am înţeles de ce, dar imi doream să alerg la ea şi să o îmbrăţişez, să îi aud râsul. Am clipit de câteva ori nevenindu-mi să cred şi am privit-o din nou. Dezamăgirea m-a cuprins pe loc. Nu a fost ea. Era doar o femeie străină ce semăna cu mama. M-am întors tulburată către fereastră. Ar fi trebuit să îmi dau seama de asta. La a doua staţie a coborât iar eu, deşi ştiam că era o prostie, am urmărit-o cu privirea.

Cu mâna tremurândă mi-am scos telefonul şi am privit numărul de telefon pe care rareori îl formam. Am dus dispozitivul la ureche şi am aşteptat. A răspuns imediat.

– Da măi mamă, ce ai păţit? Mi-am închis ochii strâns nevrând a mă lăsa pradă emoţiilor.

– Nimic. Îmi e dor de tine. Sunt în autobuz în drum spre Ploieşti şi voiam să văd ce mai faci. O lacrimă stingheră îmi curge pe obraz şi o şterg rapid. Zâmbesc melancolic şi îmi întorc atenţia către vocea ei. Cât de dor îmi e de tine.

Nopţi cu insomnii

Leave a comment

innovation_brainstorming

Este trecut de miezul nopţii, iar eu nu pot dormi. În patul mare şi gol nu îmi pot găsi liniştea. E prea cald, e prea tăcut.

Mintea mea este ca un carusel de gânduri, întotdeauna în mişcare. Ideile se întrec între ele, care mai de care dorind să-şi dovedească supremaţia.

Oftez şi arunc plapuma într-o parte. Aprind lumina şi mă trântesc iar în pat. Pe noptiera din dreapta, pregătite pentru astfel de situaţii de urgenţă, aşteaptă docile un caiet si un pix. Le iau si mă apuc de scris. Ce altceva mai bun poţi face la trei dimineaţa?

Zâmbesc ironic şi îmi închid pentru o clipă ochii invitând înapoi hoardele zgomotoase ce îşi găsiseră locaş în cugetul meu.

Dacă tot nu îmi dau pace, atunci o să le ascult poveştile. 

Romantismul si autobuzul

Leave a comment

11688226

Aproape doisprezece noaptea. Sunt obosita, imi e frig si am nevoie de o imbratisare. Ma urc in autobuz si imi asez geanta pe locul alaturat. Nu imi place sa socializez cu un strain in toiul noptii. Imi sprijin capul de spatarul rece al scaunului si astept plecarea.

De pe bancheta din fata se aud susoteli si pupaceli prelungi. Scanez rapid cu privirea restul autobuzului si constat cu dezamagire ca toate locurile sunt ocupate.

-Perfect! Mormai resemnata si imi intorc atentia catre telefonul meu, incercand sa ignor chicotelile mult prea voiase pentru acea ora. Oftez si incerc sa ma concentrez la jocul meu. Am murit deja de doua ori si nu pare sa avansez.

Doamna din spate se plange facand aluzii la comportamentul amorezilor. Este inevitabil ignorata pentru ca: “Suntem tineri, ne iubim si ne doare la basca!” Grrr!!!

Intr-un sfarsit soaptele dulci par a inceta si el isi aseaza capul pe umarul ei in timp ce ea ii mangaie duios scafarlia. Toti calatorii din vecinatatea apropiata rasufla usurati. Cu un huruit nervos motorul prinde viata si plecam din statie, o liniste profunda asternandu-se in masina. Zambesc involuntar si imi continui jocul. Nu trece insa un minut si iubiteii nostri se intorc la activitatile lor precedente. GAME OVER

Imi inchid ochii si respir adanc. Ies din joc si privesc iritata bancheta din fata. Tocmai au impartit un pufulete! Ce dragut! Ma trantesc pe spatarul scaunului pregatindu-ma pentru o calatorie lunga. Dar Providenta pare a fi de partea mea si, dupa vreo zece minute, Ileana Cosanzeana coboara lasadu-l pe Fat-Frumos singur in autobuz si, cel mai probabil, cu steagul ridicat.

Justice has been served!

Dau vina pe vodka! Capitolul 2

4 Comments

bokuwakisu_v1_c2_p028

Dau vina pe vodka

`Capitolul 2`

Am impins puternic usile mari ale companiei proptindu-mi greutatea pentru a le putea deschide. Cu inima batandu-mi nebuneste in piept m-am grabit catre micutul meu birou salutandu-mi colegii si ignorand privirile lor compatimitoare. Doar nu aveau cum sa afle deja cele intamplate, nu? Nu?! Ma gandeam frenetic in timp ce imi aruncam sacoul si geanta pe scaun dorindu-mi nimic mai mult decat sa ma pot ascunde sub birou.

-Domnisoara Raluca Eremia, in biroul meu te rog. O voce calma, atat de bine cunoscuta imi rasuna in timpane facandu-ma sa tresar. Ma intorc nesigura catre sursa terorii mele, cu o mana pe piept incercand sa imi potolesc bataile haotice ale inimii.

-Da domnule. Soptesc cu vocea pierduta tinandu-ma strans de spatarul scaunului ca si cum viata mea ar depinde de asta. Respir adanc pregatindu-ma sufleteste pentru ce avea sa se intample si imi urmez tacuta superiorul.

-Inchide usa te rog. Zis si facut. Ma straduiesc sa ii descifrez gandurile insa nu pot citi nimic sub masca sa formala si limbajul sau mereu politicos. Se aseaza lenes pe scaun si isi impreuneaza mainile pe birou analizandu-ma cu aceeasi privire taioasa si  necrutatoare pe care o folosea ori de cate ori devenea serios. Inghit in sec, foindu-ma usor sub greutatea atentiei lui, o parte din mine cautand o oportunitate de a o rupe la fuga. Ceea ce nu ar fi fost o idee prea buna in pantofi cu toc si fusta stramta. Ma resemnez si cu tot curajul pe care l-am putut strange il privesc in ochi.

-Ati dorit sa ma vedeti domnule? Intrebarea mea pare a trece pe langa urechi surde si in momentul acela imi doresc sa nu fi vorbit. Respira adanc si se rezema de spatarul scaunului, mana sa dreapta ramanand intinsa pe birou. Pentru un moment atentia sa paru a-mi parasi chipul indreptandu-se spre camasa mea. Isi inalta din nou ochii si ridica amuzat o spranceana. Il privesc nedumerita fara a-i intelege reactia.

-Angry Birds? Ma intreaba surazand. Ofteaza vazandu-mi nesiguranta intiparita pe chip si se ridica gratios, ocolind din cativa pasi biroul si ajungand la doar un metru de mine. Se sprijina de marginea mobilierului si isi lasa din nou privirea sa coboare nestingherita. De data aceasta ochii mei ii urmaresc treactoria si simt cum pamantul mi se surpa sub picioare.

-Sutienul tau. Alege sa clarifice si vocea lui matasoasa imi incalzeste trupul. Deschid gura incercand sa spun ceva insa cuvintele nu isi gasesc drumul.

-Imi cer scuze! Ganguresc rusinata incrucisandu-mi mainile deasupra piepului cautand sa imi acopar sutienul cu Angry Birds atat de vizibil prin camasa alba, subtire.

-Este ceva ce ar trebui sa stiu domnisoara Eremia? Tonul sau cald, suav ma ia prin surprindere si dintr-o data incaperea mi se pare mult mai mica, iar aerul mai dens. Inspir adanc si mireasma subtila de citrice imi invaluie simturile, ametindu-ma.

-Este ceva ce ar trebui sa stiu Raluca? A repetat bland, mana sa calda inlaturandu-mi cateva suvite rebele din ochi.

-Am intarziat la audit. Ma scuz si ma dau cativa pasi inapoi, indrepdandu-ma grabnic spre usa.

-Domnisoara Eremia! Strigatul lui Serban ma opreste din a deschide mult prea brutal usa si ma uit inapoi intrebator. Ma priveste amuzat din cap pana in picioare si zambeste.

-Dantela neagra de aseara te prindea mult mai bine. Si cu asta am tusnit afara din birou, trantind usa in goana mea. Mi-am petrecut restul zilei evitandu-mi seful de parca ar avea ciuma. Si nu eram deloc subtila. Cine isi scapa pixul de fiecare data cand seful ii  trece pe langa birou sau da buzna in cea mai apropiata incapere cand se intalnesc pe hol? Ma comportam asemenea unui copil naiv si asta nu imi ajuta deloc imaginea, deja sifonata.

Privesc ceasul nerabdatoare. Inca cinci minute si voi fi libera! Din fericire pentru mine, Serban si-a petrecut ultimele ore intr-o intalnire cu unul dintre pricipalii potentiali investitori. Incep sa imi strang lucrurile fara a atrage atentia nimanui. Daca am noroc voi pleca de aici inainte ca intalnirea sa se sfarseasca. Ma ridic si ma indrept spre lift fara a privi in urma. De indata ce usile se deschid ma arunc inauntru si apas butonul pentru parcare.

Imi inchid ochii, rezemata de peretele metalic si astept rabdatoare. Un cor de voci voiase se face auzit si liftul se umple rapid. Ma retrag intru-n colt fara a ma osteni sa privesc in jur. Serban era inca in mijlocul negocierilor cand am plecat. Nu aveam nici un motiv sa imi fac griji. Imi repozitionez geanta pe umar si privesc cum etajele dispar unul cate unul, iar liftul isi pierde din ocupanti cu fiecare stop.O atingere usoara asemenea unei mangaieri imi atrage atentia si ma abtin sa nu injur. Cine Dumnezeu are curajul sa pipaie lumea in lift?! Cu pumnii stransi ma intorc furioasa catre vinovat gata sa ma napustesc asupra lui.

-Serban? Cu glasul gatuit ii privesc figura nonsalanta nevenindu-mi sa cred situatia in care ma aflam. Auzindu-si numele se intoarce catre mine si zambeste enigmatic. Imi face cu ochiul ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat si se strecoara cu agilitate prin multime disparand in holul receptiei. Clipesc nauca fara a realiza ca am ramas singura in lift si incet ma indrept spre masina. Deschid portiera si ma trantesc pe scaunul soferului. Imi proptesc epuizata capul de volan si oftez adanc.

Beep! Beep! Beep!

-Huh? Un e-mail de la Serban. Tin telefonul cat mai departe de mine, de teama ca nu cumva sa explodeze, si deschid e-mailul.

“Cina. Maine, 19:00, Restaurant X. P.S. Nu uita dantela. ;)”

Oh, nu! In ce m-am bagat oare?

Bine doar cu gandul

2 Comments

how_can_i_help

 “Daca as fi in locul celor bogati, as construi case pentru cei nevoiasi, le-as da putin pamant sa il munceasca. I-as ajuta sa isi construiasca un viitor. Sa fac un bine, macar pentru copii.” Daca as primi cate un banut pentru fiecare fraza de genul auzita…probabil mi-as permite sa imi iau o masina. “Daca as fi…”, “Daca as avea…” daca, daca, daca! Totul pare sa se limiteze la acest cuvant.

De ce? Este nevoie de un cont mare in banca pentru a putea ajuta pe cineva? Sau oare binele nu se poate face decat in cantitati mari? Nu. In loc sa ne gandim ce am face pentru cei in nevoie daca am fi intr-o anumita situatie, mai bine sa ne gandim ce putem face pentru ei in conditiile din prezent. Ce iti poti permite sa faci pentru o mana de copii orfani? Ii pot duce intr-o seara la circ. Fa-o! Poate ca nu le va schimba viata, si nu le va oferi un viitor mai bun, dar le poti oferi o bucurie, o amintire. Poti aduce putina culoare in vietile lor.

Ai jucarii, haine vechi sau care brusc nu iti mai plac dupa o purtare, doneaza-le! Ce rost are sa le tii gramada in dulap? Sunt atatea modalitati prin care poti ajuta pe cineva, si totusi ne limitam doar la a croi ganduri marete.

Azi spun nu!

Leave a comment

huge.5.27492

Azi aleg sa ma revolt, azi imi doresc o schimbare, azi…voi spune nu dorintelor tale.

Nu cititorule, nu voi scrie despre ce iti doresti atat de mult sa citesti. Azi voi fi liberul meu arbitru si voi da viata Universului ales de mine. Nu iti voi asculta indicatiile, poate o voi face maine, dar azi iti spun nu!

Iarta-ma prieten drag, dar azi nu iti voi spune ce iti doresti sa auzi, iti voi oferi in schimb adevarul gandurilor mele. Profita de asta! Nu vei reusi mereu sa imi patrunzi in cuget. Desfata-te!

Azi nu vreau sa ma supun acelorasi reguli si sa imi urmez viata dupa aceleasi tipare prafuite de timp. Azi aleg sa fiu diferita, asa ca tie “normalitate” iti spun nu!

Dau vina pe vodka! Capitolul 1

Leave a comment

   De curand, tot colindand Internetul, am dat peste aceasta imagine si, bineinteles, nu m-am putut abtine sa nu scriu ceva! So…Enjoy!cH9ZZ1D Dau vina pe vodka!

Capitolul 1

       Luni dimineata, putin trecut de zece si telefonul imi suna neincetat. Injur soneria enervant de zgomotoasa si ma intorc pe partea cealalta tragand cu forta pilota pentru a-mi proteja ochii sensibili de lumina ce razbea prin draperia prost trasa. Telefonul s-a oprit si pentru o secunda m-am putut relaxa in comfortul patului meu, bucurandu-ma de mult doritul meu moment de liniste. Fericirea insa nu a durat mult, si in curand dormitorul a fost inundat de acorduri stridente de chitara. Ma ridic brusc, aruncand pilota cat mai departe de mine si ma uit cu ura la dispozitivul diabolic ce indraznea sa-mi tulbure somnul.

Cu o migrena ingrozitoare ma tarasc langa noptiera, simtind cum fiecare muschi imi zvagneste de durere. Intind mana fara tregere de inima si raspund fara sa verific numarul de telefon.

–  Mda…? Nu fac nici un efort in a-mi ascunde cascatul si ma uit absenta la pijamalele mele. Nu imi aduc aminte sa ma fi schimbat de haine, de fapt nu imi amintesc mai nimic legat de ce am facut noaptea trecuta.

–  Buna dimineata domnisoara Eremia! Doream sa ma asigur ca veti putea fi prezenta azi la birou la ora unsprezece.

–  Da…sigur…Am raspuns nesigura privind numarul necunoscut de telefon. Un “Perfect!” mai tarziu si apelul s-a incheiat lasandu-ma nauca. Am clipit de cateva ori incercand sa inlatur perdeaua de ceata ce imi acoperea amintirile. Am verificat din  nou numarul de telefon si l-am aruncat in pat. Nu avea cum sa fie seful meu. Nu ar fi avut nici un motiv sa ma sune dupa un numar necunoscut. Nu cand este atat de atasat de telefonul sau ridicol de scump. Ma dezbrac si ma strecor in dus lasand jetul de apa fierbinte sa imi scalde pielea. Ca un robotel ce deja si-a intiparit in memorie rutina de dimineata ma pregatesc de munca. Ma imbrac cu prima fusta si camasa gasita, imi prind parul intr-un coc rapid si ma machez indeajuns incat sa maschez orice semn de mahmureala si oboseala de pe chip. Un ultim retus mai era necesar. Picaturile magice de ochi ce le inlaturau roseata. O investitie inspirata, imi spun in timp ce imi arunc glossul preferat in geanta.

Ma intorc dupa telefon si observ pe noptiera, zacand inocent, un biletel alb cu numele meu inscriptionat pe el. Il ridic tematoare recunoscand scrisul ordonat al sefului meu. Il deschid si il citesc in soapta:

“ Daca maine voi fi concediata, se va intampla pentru ca:

  1. Mi-am pipait seful.
  2. L-am fortat sa imi cumpere un Big Mac.
  3. Am aruncat cu Big Mac-ul in el.
  4. Am aruncat pe geamul masinii lui un telefon foarte scump.”

Ma prabusesc in pat privind ingrozita cuvintele insirate pe albul hartiei. Valul de ceata, ce pana acum imi intuneca memoria, s-a risipit si amintirile evenimentelor petrecute noapte trecuta se derulau cu o viteza incredibila prin fata ochilor mei.

***

      Prietena mea cea mai buna, stabilita acum in Anglia impreuna cu logodnicul ei, se intorsese pentru o scurta perioada in tara si doream sa petrecem acea seara impreuna si sa depanam amintiri. Planuiam sa mergem la o cafenea draguta, unde obisnuiam sa ne ducem in fiecare zi dupa cursuri, insa am sfarsit prin a ne petrece seara in club, cu mult prea mult alcool in sistem decat ar fi fost acceptabil.

Putin dupa miezul noptii, Elena a primit un telefon de la parintii ei, cerandu-i sa se intoarca acasa pentru o urgenta de familie. Si-au trimis pana si soferul pentru a se asigura ca se intoarce teafara. Stiind cat de stricta era familia ei, am usuit-o asigurand-o ca imi voi  chema in scurt timp un taxi pentru a ajunge acasa. Ne-am spus la revedere si am privit-o cum se urca greoi in Mercedesul tatalui ei si a demarat in tromba. Am oftat si, sprijinita de peretele rece al clubului, incercam in zadar sa butonez telefonul. Cum puteam sa imi chem un taxi daca nu puteam nici macar sa imi deblochez telefonul?

Mi-am lasat capul pe spate si mi-am inchis ochii. Am inspirat adanc aerul rece al noptii si am mai incercat o data sa desenez modelul pe ecranul telefonului. Dupa a doua incercare am vazut imaginea de fundal atat de familiara a aparatului si, fericita, m-am desprins de perete. Proasta miscare. De indata ce m-am dezlipit de zidul ce imi sustinea greutatea mi-am pierdut echilibrul si tot ce putea inregistra in acel moment era imaginea asfaltului ce se apropia periculos de repede de fata mea. Mi-am inchis ochii strans si am scancit ca un copilas asteptand ca nasul meu sa intre in contact direct cu trotoarul, insa o pereche de brate puternice mi-au prins corpul intainte de a se lungi pe asfalt.

M-au ridicat cu usurinta si m-au sprijinit de pieptul solid al salvatorului meu, luptandu-se sa ma tina dreapta. A oftat adanc si mi-am cerut instinctiv scuze. Tocurile inalte si alcoolul nu erau un amestec tocmai bun. Mi-am intors capul incercand sa-i deslusesc trasaturile fetei, insa din cauza luminii slabe si al bauturilor consumate in ultimele ore, chipul sau nu parea decat un joc ciudat de umbre. Nemultumita, mi-am pus palmele pe umerii sai incercand sa ma apropii cat mai mult de el insa, coordonarea dintre corp si creier nu functiona la parametri normali si tot ce am reusit sa fac a fost sa ii dau un cap in gura. Destul de tare. L-am auzit injurand printre dinti si mi-am cerut scuze pentru a doua oara in acea seara.

Vazand ca nu  este nici o sansa sa pot merge singura, barbatul misterios a incercat sa ma ridice in brate. Spun, incercat, pentru ca de indata ce picioarele mi s-au ridicat cu un centimetru de pe suprafata trotoarului am inceput sa ma zbat si sa tip cat puteam de tare atragand atentia catorva persoane ce pierdeau vremea in parcarea alaturata. Cine nu ar fi facut asta daca un strain incerca sa te ia pe sus?!

– Pentru numele lui Dumnezeu femeie nu vreau decat sa te duc acasa! Veni vocea exasperata a tanarului meu salvator posibil rapitor. Si asa barbatului misterios i se atribui o identitate.

– Sefu! Am strigat fericita si mi-am aruncat mainile in jurul gatului sau, tinandu-l strans de parca era persoana mea preferata de pe toata suprafata planetei. L-am auzit din nou oftand, dar totusi multumit ca am incetat sa ma mai zvarcolesc si m-a ridicat cu grija. Inainta lejer, in ciuda greutatii mele si asta m-a facut sa imi desprind fata de gatul lui. Avea aceeasi expresie aparent lipsita de emotie pe care o purta de fiecare data, insa privirea usor incruntata si linia ferma a buzelor ii denotau iritatia. Atentia mi-a fugit insa mai jos. Si anume la cei trei nasturi de la camasa ce probabil s-au desprins pe cand ma luptam sa scap din stransoarea lui. Mi-am inclinat capul usor incercand sa vad mai bine si am chicotit.

–  Sefu are muschi…Am spus mai mult soptit si mi-am strecurat mana pe sub camasa lui. Am simtit cum bratele ce imi suportau trupul isi pierd vitalitatea si pentru o clipa m-am gandit ca voi ateriza gratios in fund. Cel putin parcarea era goala… Cu toate acestea mainile sale m-au asezat usor in picioare, tinandu-ma dreapta in timp ce deschidea portiera Audiului sau negru. M-am strecurat cat puteam de atent in scaunul pasagerului si am inchis portiera fara a sparge sau zgaria ceva. Mandra de reusita mea, am incercat sa imi pun centura de siguranta in timp ce seful meu se urca in masina.

Se intoarse spre mine si izbucni in ras. Aveam ochii inlacrimati si il priveam neajutorata. Cumva reusisem sa imi leg mainile. Dupa ce m-a eliberat si s-a asigura ca am centura prinsa bine,a scos masina din parcare. Am inspirat adanc si m-am asezat cat puteam de comod. Am clipit de cateva ori de parca tocmai imi adusesem aminte ceva foarte important si am soptit:

–  Mi-e foame. Gandindu-ma ca poate nu m-a auzit, l-am batut usor pe umar. Imi e foame. Am repetat pe un ton rugator. Am asteptat cateva momente, insa tacere. Enervata, m-am rasucit si am intins mana spre claxonul masinii. Dupa doua claxoane prelungi, masina a franat brusc.

Ignorand privirea ucigatoare a lui Serban am zambit cat de inocent puteam retragandu-mi mana.

– Imi e foame. A ramas tacut pentru cateva secunde, apoi, oftand, ma intreba pe un ton obosit.

– Ce vrei sa mananci?

– Hm…Un Big Mac! Te rooog! Te rog! Te rog! Te rog! Ma privi lung si isi verifica ceasul. Se mai uita odata la mine si scuturandu-si capul, porni spre cel mai apropiat McDonald’s Drive-Through. Dupa douzeci de minute de gonit pe strazi si asteptat, imi pasa rapid mancarea si manevra masina cu agilitate pe strazi cu intentia de a ma expedia cat se putea de rapid acasa. Multumita, am desfacut cu grija ambalajul si mi-am inspectat Bic Mac-ul.

– Are susan. De ce are susan? Am intrebat suparata ambaland la loc sandwitch-ul. Nu pot sa cred ca mi-ai luat un Big Mac cu susan! Am tipat si l-am aruncat in el, lovindu-l in umar. Se uita uimit cand la mine, cand la pachetul ce isi gasise salasul pe podeaua masinii lui si se gandi daca sa ma arunce sau nu din masina.

– I-imi cer scu-scuze! M-am balbait ingrozita. Ma retrasesem in cel mai indepartat colt al masinii cu o mana pe incuietoare pregatita sa o iau la fuga in caz de pericol. Nu ca as fi reusit mare lucru in stadiul in care eram. Serban inchise ochii pentru o clipa incercand sa-si potoleasca furia si, fara a spune un cuvant, porni motorul masinii. Am ramas tacuta pentru cateva minute fara a indrazni sa-mi ridic privirea din podea. Incepusem sa ma joc cu tivul bluzei mele mov cand o lumina purpurie imi capta atentia. Licarea hipnotizant si mana mea s-a intins instinctiv catre sursa acesteia. Telefonul lui Serban! Pretiosul lui telefon, m-am gandit ridicandu-l in dreptul ochilor mei si inspectandu-l atent. Mereu ma intrebam ce era atat de special la el.

– Raluca ce faci cu…Nu, Raluca lasa-l jos! Raluca…Am ras copilareste ignorand avertizarile lui Serban si tinand micutul aparat cat mai departe de mana lui intinsa. Imi parea atat de amuzant cu o mana intinsa dupa telefon, una pe volan si cu ochii atintiti cand la drum, cand la mine. Am ras din nou si am incercat sa ma feresc de mana lui, insa, cum stransoarea mea nu era foarte puternica, telefonul mi-a zburat din mana. Pe geam. Injurand printre dinti, viitorul meu fost sef, a oprit masina si s-a grabit dupa telefon.

Nici bine nu a iesit din masina ca o duba alba a trecut in viteza peste micul gadget aplatizandu-l destul de frumos. Am inghitit in sec, simtind cum sangele imi ingheata in vene. L-am vazut pe Serban aplecandu-se dupa ce a mai ramas din telefonul lui si se intoarse catre masina fara a scoate un sunet. Trupul a inceput sa imi tremure necontrolat si m-am grabit sa ies din masina impleticindu-ma pe picioare.

–  Cred ca eu o sa merg pe jos…Am spus cu vocea stinsa indepartandu-ma incet de el. Nu l-am mai vazut niciodata atat de furios si pentru prima data imi era cu adevarat teama de o persoana. Si-a atintit privirea rece asupra mea si mi-a spus pe un ton intunecat.

– Urca-te inapoi in masina. Si asa am facut. Restul drumului am ramas tacuta, complet nemiscata. Am reusit sa cobor din masina si sa inaintez pana la usa de la intrare cu Serban tinandu-mi ferm bratul. Am ajuns pana in living unde m-am prabusit inconstienta pe canapea.

***

        – Oh nu…Am repetat asemenea unui copil mic perfect constient de buclucul in care se afla. Serban trebuie sa m-o fi purtat in dormitor si m-a ajutat sa imi schimb hainele…Propriul meu sef, pe care il voi intalni in mai putin de treizeci de minute. Poate ar trebui sa imi scriu deja demisia…


Mi-am verificat telefonul si am respirat adanc. Unsprezece fara douazeci, inca puteam sa ajung la timp la birou. Am aruncat telefonul in geanta si am luat cheile. Odata si odata tot o sa trebuiasca sa dau ochii cu el. Mi-am spus pornindu-mi masina.

Răbdare

Leave a comment

Denisa Aricescu

Răbdare 

Risipeşte timpul cu lucruri mărunte…
Ascultă doar glasul cântărilor sfinte.
Biletele scrise sunt purtate de noi.
Dăruieşte-mi curajul, să îl purtăm în doi…
Ajuta-mă, tu !
Redă-mi sunetul mării…
E linişte, acum… îi zâmbesc aşteptării.

View original post

1 Comment

Denisa Aricescu

Unde eşti ? 

Te rog, lasă tristeţea, căci ea e infinită !
Iubirea este laşă, iubirea e timidă.
Creează-ţi limita speranţei, de acum…
Revino şi urmează-ţi propriul drum !

Şi mi-ai promis c-o să revii,
Dar noaptea se transformă-n zi.
Speram să am un semn liniştitor,
Dar, el era al tuturor.

Să fie gând, să fie vis…
Doar cu privirea te-am atins…
De-aş şti ce caut, mi-ar fi bine…
Hai, spune-mi tu ! Ce e cu mine ?

View original post

“Ne cunoastem” – Marin Sorescu

Leave a comment


Ne cunoastem,
Ne-am intalnit intr-o zi
Pe pamant,
Eu mergeam pe o parte a lui
Tu pe cealalta.

Tu erai asa si pe dincolo,
O, erai ca toate femeile,
Uite ca ti-am retinut
Chipul.

Eu m-am emotionat
Si ti-am spus ceva cu mana pe inima,
Dar n-ai avut cum sa m-auzi.

Pentru ca intre noi treceau intruna masini
Si ape si mai ales munti,
Si tot globul.

M-ai privit in ochi
Dar ce sa vezi?
In emisfera mea
Tocmai se facuse noapte.

Ai intins mana: ai dat de un nor.
Eu am cuprins de umeri o frunza.

Older Entries Newer Entries

%d bloggers like this: