Cuvinte despre El si Ea

Leave a comment

– Pana cand vei continua asa? O intreba ingrijorat observandu-i privirea extenuata si paloarea fetei. Ea ii zambi blajin, penita stiloului continuandu-si miscarea cursiva.
– Voi scrie pana cand degetele imi vor sangera, iar ochii mei isi vor pierde lumina. Voi scrie pana cand trupul meu vlaguit va refuza sa miste, iar suflarea imi va inceta. Dar si atunci imi voi imagina. El o privi deznadajduit si fara tragere de inima isi intoarse spatele. Cu pasi greoi se indrepta spre usa ce in urma venirii lui o lasa larg deschisa.
Trecu in tacere pragul si trase usa in urma lui.
Incetul cu incetul lumina ce razbea din holul puternic iluminat disparu, iar ea ramase in semi-intunericul obisnuit al camerei.
Ridica stiloul de pe hartie si pentru un moment contempla daca sa il urmeze. Cerneala nu se uscase inca pe coala asa ca nu isi putea inchide caietul. Pentru inca o data penita cobori sovaitor pe foaie si isi relua cursul obisnuit.

O cafea pentru doi

Leave a comment

Îl vedea in fiecare dimineaţă la cafeneaua de peste drum, mereu tăcut, mereu adâncit în propriile gânduri. Avea locul lui la măsuţa din colţ, cât mai aproape de geam. Când stătea nemişcat părea un exponat într-o vitrină. Asta o făcea să se amuze. Era  de fiecare dată cu laptopul în faţă şi începuse să se întrebe dacă era vreun om de afaceri tot timpul ocupat sau vreun scriitor atât de absorbit de personajele lui încât nu pierdea ocazia de a le scoate la o cafea.

Râse şi îşi scutură capul. Probabil era doar un tip obişnuit care nu se putea despărţi de laptopul lui. Cu toate acestea dimineaţa următoare o găsi în acelaşi local de peste drum la câteva mese distanţă de locul unde avea să fie el.

Ştia că a venit devreme, însă curiozitatea a fost prea puternică pentru a putea fi ignorată. Sorbi din  cafeaua fierbinte foindu-se stânjenită. Poate că azi nu avea să apară. Poate că nu ar fi trebuit să vină. Ce ar trebui să facă dacă nu va apărea? Nu putea să stea acolo toată ziua, incercând toate sortimentele de băuturi cofeinizate disponibile.

Îşi scoase telefonul şi incepu să butoneze, evitând ocheadele suspicioase ale chelneriţei. Cafeaua asta, îşi spuse ea, voi termina cafea asta şi voi pleca. Se hotarî şi îşi accesă pagina de Facebook. Data viitoare avea să îşi aducă o carte. Asta dacă va exista o data viitoare. Se gândi uitându-se lung la scaunul gol. Îşi termină cafeaua şi oftă, ridicându-se alene. Zâmbi timid chelneriţei şi îşi luă ziua bună. Se opri totuşi la automatul de gustări. Avea poftă de ceva dulce.

Cu ochii aţintiţi în geantă, strângându-şi meticulos mărunţişul risipit în interior, nu reuşi să vadă chipul noului venit a cărui sosire fusese anunţată de clopoţelul de la intrare. Îi auzi însă vocea calmă salutând politicos. Îşi întoarse fugitiv privirea şi rânji involuntar recunoscând părul şaten închis, întotdeauna răvăşit de vânt.

A venit! Ieşi surâzând din cafenea. Mâine îşi va aduce o carte.

De data aceasta avea să fie mai grijulie. Hotărâse de seara trecută că avea să fie răbdătoare şi să aştepte ca el să sosească înainte de a-şi face şi ea intrarea. Îşi alesese şi volumul perfect “Ecouri de dincolo de moarte” de Johan Theorin. Adora literatura poliţistă şi pentru câţiva ani s-a gândit să urmeze această carieră, însă de fiecare dată renunţa la idee. Îi plăcea să citească despre crime însă nu credea că ar fi în stare să fie chiar atât de aproape de ele. De toată acea cruzime şi violenţă.

Îl văzu curând apropiindu-se cu paşi încrezători şi îl privi atentă, încercând să îşi întipărească în minte imaginea lui. În spatele geamului, aşezat la masa lui nu părea prea înalt, însă Ştefania era sigură că măsura peste un metru optzeci. De data aceasta renunţase la obişnuitul lui costum şi optă pentru ceva mai lejer. O pereche de blugi închişi la culoare, o cămaşă vernilă şi o jachetă neagră de motociclist îi complimentau plăcut trupul atletic şi Ştefania îşi scutură capul alungându-şi gândurile murdare. Îl considera şi înainte atrăgător dar parcă nici chiar aşa!

Aşteptă până îşi ocupă locul lui obişnuit şi traversă strada. Trase aer în piept şi deschise cu sfială uşa. Fu întâmpinată de aceeaşi chelneriţă din ziua precedentă şi o salută. Trecu nesigură pe lângă masa lui şi îşi aruncă pe furiş un ochi pe ecranul laptopului. Îşi întoarse rapid privirea pentru a nu fi prinsă şi se îndreptă către masa ocupată ieri, pe care o numi de acum masa ei.

În tot acest timp bărbatul nici nu îşi ridică ochii din monitor, ceea ce o linişti dar o şi dezamăgi în acelaşi timp. Oare la ce se aştepta? Ca el să îşi ridice brusc privirea şi surprins de frumuseţea şi gingăşia ei să îi cuprindă mâna într-a lui şi să îi declare dragoste eternă? Sau că o va urma şi o va cuprinde în braţele lui puternice, o va strânge la piept inhalând parfumul ei dulce, îi va întoarce cu delicateţe chipul şi zâmbind o va săruta?

Gemu frustrată şi îşi lăsă capul să îi cadă pe masă. Citea mult prea multe romane siropoase de dragoste. Îşi închise ochii şi respiră adânc.

– Sunteti gata să comandati? Vocea plictisită a lucrătoarei o trezi la realitate.

– Gheaţă… murmură ea fără a-şi înălţa capul.

– Aţi putea să repetaţi? Insistă femeia pe aceeaşi voce plictisită, uşor iritată. Îndreptându-se cu eleganţă în scaun Ştefania îşi ceru scuze şi comandă un Cappucino cu aromă de vanilie. Preferatul ei pentru săptămâna aceea. Îşi lipi mâinile reci de orajii îmbujoraţi şi numără până la zece. Acest obicei o ajuta mereu să se calmeze. Îndrăzni şi îşi îndreptă privirea către bărbatul şaten lovindu-se de verdele intens al ochilor săi. Pentru o clipă uită să mai respire. O salută printr-o scurtă înclinare a capului şi ea îi răspunse cu un zâmbet politicos.

Înghiţi în sec şi deschise cartea. Abia aştepta să o citească. Luă o înghiţitură din cappucinoul proaspăt adus şi se aşeză cât mai comod în scaun. Un clincăt de clopoţei îi atrase atenţia şi tânăra îşi roti ochii în jur. Cafeneaua era goală, bărbatul dispăruse, în stânga ei zăcea ceaşca aproape neatinsă de cappucino.

La naiba cu Theorin! Fusese atât de captivată de poveste încât a uitat să îşi bea până şi cafeaua. Nici nu a băgat de seamă când bărbatul s-a ridicat şi a plecat. Dacă s-ar ridica şi ea acum, cu siguranţă ar părea ciudat şi nu voia să îşi atragă şi mai mult antipatia chelneriţei blonde. Oftă şi mai comandă o cafea. Poate pe asta nu va uita să o bea.

Scenariul s-a repetat timp de peste două săptămâni. Şaptesprezece zile mai exact. Nu că le-ar fi numărat… Şaptesprezece dimineţi în care s-au întâlnit în aceeaşi cafenea fără a schimba măcar un cuvânt. Ştefania a observat că de fiecare dată comanda acelaşi tip de cafea: neagra, tare şi cu puţin zahăr. Poate nu îi plăceau dulciurile? Nu, nu putea să fie asta. Era sigură că l-a văzut de mai multe ori umplându-şi buzunarele cu batoane de ciocolată de la automat. Era totuşi posibil ca el să le cumpere pentru altcineva. Probabil pentru copii sau nepoţi. Dar nu purta verighetă… Îşi masă cu blăndeţe tâmplele alungând migrena ce ameninţa să apară.

Nu au comunicat, nu au schimbat nici măcar priviri, de fapt nici nu părea că îi recunoaşte prezenţa. Ştefania era aproape sigură că bărbatul nici nu a remarcat tânăra ce în fiecare dimineaţă se perinda pe lângă el ocupând mereu aceeaşi masă aflată la o distanţă nu prea mare de a sa. Sau mă ignoră în mod deliberat, gândindu-se că urmăresc ceva. Iar asta nu este prea departe de adevăr. Se gândi ea deznădăjduită.

Se trânti fără pic de graţie pe scaunul tapiţat şi îşi aşeză volumul pe masă. Otrava din acea zi era un roman scris de Laura Lippman, Te-aş recunoaşte dintr-o mie  un cadou primit de la cea mai bună prietenă la întoarcerea acesteia din capitală. Comandă o ciocolată caldă şi îşi îndreptă atenţia către masa din colţ unde se aştepta deja să găsescă imaginea familiară a unui tânăr atrăgător, ce nu părea să aibă mai mult de douăzeci şi opt de ani, aplecat peste tastatura HP-ului.

Clipi de câteva ori nesigură. Îşi deschise gura încercând să spună ceva, însă o închise de îndată uitându-se lung la acel spate feminin şi la acel păr roşcat ce îi pica drept pe spate. Era însoţit de o femeie. Pentru o clipă se gândi că era o altă persoană, dar i-a auzit vocea calmă şi blândă. Nu era nici o greşeală. Cu siguranţă era el. Simţi cum un nod i se formează în gât şi îi îngreuna respiraţia. A râs! Pentru prima dată i-a auzit râsul! Ce sunet minunat… dar nu o făcea pentru ea. Nu pentru Ştefania râdea ci pentru femeia cu părul de foc. Lacrimile începură să îi ardă ochii şi pentru prima dată a plecat înaintea lui.

***

– Stai, stai! Lasă-mă să înţeleg, spui că s-ar putea să te fi îndrăgostit de un tip pe care îl vedeai în fiecare dimineaţă în cafenea. Vocea zgomotoasă a prietenei ei îi bubuia în ureche. Ştefania îşi dădu ochii peste cap. Nu era nevoie să ţipe, era chiar lângă ea! După ce a plecat aproape plângând din local, s-a urcat în maşină şi a condus ţintă către prietena ei cea mai bună, Amalia. Fără nici o avertizare i-a dat uşa de perete şi i-a cerut ajutorul.

– Da, cam aşa ceva.

– Deci, l-ai văzut la o masă la Cafeluţa dansatoare, aşa spuneai că se numeşte nu? Stefania dădu din cap şi Amalia îşi reluă monologul. După aceea ai continuat să mergi acolo doar pentru a-l vedea.

– De fapt, la început nu îl vedeam decât prin geamul cafenelei. Nu am început să mă duc acolo până mai târziu. Amalia se uită la ea cu gura căscată.

– Corectăm! Ai văzut un tip prin geamul unei cafenele. Ai continuat să îl priveşti prin acelaşi geam pentru mai multe zile. După care ai început să frecventezi localul la aceleaşi ore ca şi el doar pentru a-l vedea. Iar acum te-ai îndrăgostit de el. Şi nici măcar nu este singur. Termină de istorisit şi pufăi uimită.

– Ştiu că sună aiurea dar au o cafea foarte bună acolo, şi este locul perfect pentru a citi.

– Ştef, tu te auzi vorbind? Practic ai tot urmărit un tip căruia nici măcar nu îi ştii numele! Purtarea asta nu este sănătoasă. Mă tem că toate romanele acelea pe care le citeşti au început să îţi influenţeze comportamentul. Ştefania îşi încrucişă mâinile deasupra pieptului şi se încruntă la bruneta din faţa ei.

– Nu eşti corectă Amalia! Nu am venit la tine pentru a fi judecată, am nevoie de ajutorul tău, dar dacă nu eşti dispusă să mi-l oferi spune-mi şi o să plec chiar acum!

– Nu fi copil Ştefania! Sunt prietena ta de atâţia ani, o să te critic, o să îţi judec acţiunile dacă va fi nevoie, dar ştii bine că o să te ajut orice ar fi. Spune-mi, arată măcar bine? Ştefi îi oferi o descriere cât mai detaliată a bărbatului şi Amalia încuviinţă mulţumită. Şi ce ai vrea să faci?

– Vreau să îi vorbesc, să îl fac să mă remarce. Ar fi o idee bună? Îşi întrebă amica, o parte din ea dorindu-şi să îi spună nu. Să o oprească din a face o greşeală pe care ar putea-o regreta mai târziu. Dar dacă nu o va face, oare nu va regreta? Ba da.

Amalia zâmbi blând înţelegând perfect ce se petrecea în mintea prietenei ei. Se apropie de ea şi îi înlătură părul castaniu ce îi acoperea ochii albaştri.

– Vorbeşte cu el, spune-i ce simţi. Dacă şi el este pe aceeaşi lungime de undă ca şi tine, totul este bine. Dacă însă te va refuza, nu plănge, aşa îl vei putea uita mai uşor. Amalia îşi îmbrăţişă protectiv prietena şi o invită să îşi petrecă noaptea la ea. La fel cum obişnuiau să facă în copilărie.

Dimineaţa zilei următoare aduse cu sine o durere teribilă de cap. După ce au urmărit o serie de filme lacrimogene şi şi-au epuizat stocul de lacrimi pentru o perioadă bună de timp, Amalia s-a gândit să-l invite şi pe Jack Daniel’s la petrecere. Şi a fost bine primit. Fooooaarte bine primit!

Totuşi, în ciuda primirii călduroase a lăsat în urmă o mahmureală groaznică, cu care Ştefania nu se împăca atât de bine. Îşi aminti cum fratele ei mai mic obişnuia să se dreagă dupa o noapte de beţie. Cui pe cui se scoate, spunea el dând pe gât un pahar de alcool. Strâmbă din nas. Nu-i plăcea metoda asta. Luă totuşi o aspirină şi îşi făcu un ceai verde. Trebuia să îşi amintească să bea multe lichide.

Cât aştepta ceaiul să fiarbă îşi verifică ceasul.

– Zece jumăte, probabil a plecat deja. Îşi spuse rezemându-se de marginea unui dulap. Mai bine, oricum arăt ca naiba. Îşi spuse ea analizându-şi reflexia într-o oglindă. Avea ochii roşii şi oricât de mult fond de ten ar fi folosit nu ar fi fost îndeajuns pentru a acoperi cearcănele adânci căpătate azi-noapte. Inspiră adânc şi îşi turnă o ceaşcă de ceai. Nici nu o să observe că lipsesc.

Se prăbuşi pe canapeaua retractabilă din sufragerie şi porni televizorul. Nu se uita, dar avea nevoie de un zgomot de fundal pentru a nu se simţi singură într-o casă goală.

Nici nu a deschis bine uşa localului că a şi fost întâmpinată călduros de chelneriţa blondă pe care o detesta la început. Acum, însă, începuse să o placă. Strângea bani pentru facultate, îi povestea uneori, şi de aceea lucra acolo. Salariul nu era chiar atât de bun, iar ea ura dimineţile, ceea ce îi afecta uneori atitudinea faţă de clienţi, însă primea cafea gratis pentru ea şi prietenii ei!

– Bună dimineaţa! Bine aţi revenit! Ce să fie în dimineaţa aceasta? O întrebă ea voioasă scoţându-şi carneţelul din buzunar. Notă rapid comanda şi dispăru din câmpul ei vizual. Se întoarse rapid cu două ceşti de cafea purtate cu îndemânare şi după ce le aşeză pe masă se strecură în scaunul opus.

Ştefania o privea cu o uşoară nedumerire. Tânăra surâse şi îi întinse mâna prezentându-se.

– Andreea, spuse ea, îmi pare bine. Ştefania încuviinţă din cap şi îi strânse politicos mâna.

– De data aceasta nu aţi mai adus o carte. Remarcă ea luând o gură din cafea. Ignoră cererea Ştefaniei de a-i se adresa la pertu şi continuă să sporovăiască. Ieri am rămas fără doi dintre clienţii noştri preferaţi.

– Doi?

– Da! Andreea râse şi indică spre masa din colţ. Ştefania înţelese despre cine era vorba şi se forţă să zâmbească. Nu a venit nici el. Va înceta să o mai facă de acum? Pentru femeia cu părul roşu?

– Nu avem ce să facem! E totuşi un fotograf destul de căutat. Dar nu a lipsit niciodată mai mult de două zile. Andreea îşi termină cafeaua dintr-o înghiţitură lacomă şi se ridică. Îi mulţumi pentru companie şi se întoarse la lucru. Rămasă singură, îşi scoase telefonul verificându-şi absentă mesajele. Îl văzuse deseori analizând şi editând tot felul de poze şi bănuia că ar putea fi un fotograf, însă se aştepta să îi vadă aparatul pus la loc de cinste lângă el. Ceea ce nu s-a întâmplat niciodată.

Oftă adânc şi îşi achită latteul. Nu a venit nici azi. Dar, după spusele Andreei, sigur o va face mâine sau poimâine. Niciodată nu a durat mai mult. Gândul acesta o consola şi o ajuta să adoarmă in fiecare seară în zilele când el uita să mai apară.

Timp de o săptămână a continuat să îl aştepte, şi de fiecare dată Andreea se oprea la masa ei bând împreună cafeaua. Uneori discutau despre verzi şi uscate, despre poveşti haioase din copilărie, alteori stăteau în tăcere ascultând acordurile unei melodii învechite. Se amăgea singură, îşi spuse hotărându-se ca a doua zi să rămână acasă. Ceea ce şi făcu.

Cu toate acestea, surprinzător chiar şi pentru ea, îi lipsea trăncăneala matinală a Andreei şi molipsitoarea ei bună-dispoziţie. Deschise aşadar pentru încă o dată uşa cafenelei şi se lăsă îmbrăţişată de noua ei prietenă.

– Ai venit mai devreme. Să pregătesc un cappucino? Ştefania aprobă cu un zâmbet trist.

– Da, dar de data asta nu mai stau.

– La pachet atunci. Spuse Andreea pregătindu-i băutura. A venit ieri. Cum cine? Fotograful din colţ. Mi-a lăsat asta pentru tine, a spus că ai uitat-o aici. A vrut să o returneze personal dar nu a putut să aştepte mai mult. A stat până la unu.

„Te-aş recunoaşte dintr-o mie, dacă se gândea bine, chiar îl uitase acolo. Îl luă cu o uşoară învinovăţire. O aşteptase până la unu pentru a-i înapoia romanul uitat în aceea zi. Îşi drese glasul şi îi mulţumi, răsfoind fără tragere de inimă paginile. Se încruntă observând mici pete de galben ce împânzeau foile. Unele cuvinte erau evidenţiate cu marker.

– Este totul în regulă? Abia acum a remarcat paharul de cappucino din faţa ei şi expresia îngrijorată a blondei. Se îmbujoră ruşinată şi râse încercând să o liniştească.

– Da, scuze, eram cu gândul în altă parte. Ieri am avut ceva programat şi nu am mai putut ajunge aici. Andreea ridică din umeri acceptând explicaţia oferită. Nu obişnuia să o descoasă şi pentru asta o aprecia.

– M-a asigurat că o să continue să vină, deşi nu era nevoie să o facă.

– Am înţeles. Speranţa îi apăru din nou pe chip şi surâse. Mulţumesc!

Abia seara, încuiată în dormitor a avut curaj să deschidă volumul Laurei Lippman. Îşi luă alături o coală de hârtie şi un pix cu Hello Kitty. Îi plăceau enigmele şi spera ca în spatele cuvintelor îngălbenite să descopere ceva incitant. Începu deci să răsfoiască romanul pagină cu pagină, notând fiecare evidenţiere până când începură să contureze un scurt text.

Ai plecat plângând. Te-am văzut. La fel cum am făcut-o în fiecare dimineaţă când treceai grăbită pe lângă mine lăsând în urmă aroma parfumului tău dulce. De ce nu te-ai oprit niciodată din drum?

Îmi pare rău. În parte este şi vina mea pentru că nu am încercat niciodată să îţi vorbesc, dar erai mereu atât de absorbită de ceea ce făceai încât mă mulţumeam să te admir de la distanţă. Erai întotdeauna cu o carte în faţă şi începusem să mă întreb oare ce vei alege data viitoare? Niciodată nu comandai acelaşi tip de cafea, încât îmi era greu să îţi ghicesc preferinţa. Dar mi-aş dori să ştiu.

De multe ori erai atât de captivată de poveste încât mă gândeam că dacă ar fi să te abordez, nici nu ai băga de seamă prezenţa mea. Am intuit greşit?

 În ziua aceea aveam de gând să mă prezint. Plănuiam să plec pentru mai multe zile din localitate pentru o şedinţă foto cu o trupă de muzică sosită în ţară pentru un concert. În acel moment  negociam termenii înţelegerii cu agenta lor. Ai plecat şi am pierdut ocazia. Când m-am întors, ai dispărut.

Dacă aş fi ştiut că în dimineaţa aceea aveam să te văd pentru ultima oară aş fi făcut orice să te împiedic să pleci!

Dar voi continua să te aştept în acelaşi loc, la măsuţa din colţ.

Ştefania îşi acoperi buzele tremurânde cu palmele reci şi privi şocată textul. Îşi scutură capul, încercând să îşi limpezească mintea şi îl mai citi o dată. Lăsă coala să îi pice din mâini. Să îndrăznească oare să îl creadă? Dacă nu îl vei vedea, îşi va fi mai uşor să îl uiţi. Asta îi spusese Amalia, însă în tot acest timp imaginea lui nu a încetat să o bântuie oricât de mult a încercat să o gonească. Privi cerul înstelat şi se ridică agale din pat. Se îndreptă cu paşi calculaţi spre biblioteca ei improvizată. Avea să îşi aleagă o carte pentru mâine.

Păşi uşor dezamăgită în cafenea. Văzuse din drum măsuţa goală şi pentru o clipă se gândi să facă stânga împrejur. Alesese să intre şi se apropie de Andreea. Aceasta rânji şi îi făcu semn să vină mai aproape.

– Se pare că nu vom reuşi să ne bem cafeaua amândouă nici de data asta. Îi şopti gesticulând către masa ei obişnuită, acum ocupată. Îi recunoscu de îndată părul şaten şi spatele aplecat peste preţiosul său laptop. Andreea îi făcu cu ochiul şi o împinse uşor către el, încurajând-o să înainteze.

Îşi ocupă locul în faţa lui şi deschise Mândrie şi prejudecată.  Nu au scos nici un sunet, au stat împreună separaţi de doar douăzeci de centimetri. Îl privi pe furiş peste marginea cărţii şi îl văzu zâmbind. Pentru moment îi era îndeajuns.

Romantismul si autobuzul

Leave a comment

11688226

Aproape doisprezece noaptea. Sunt obosita, imi e frig si am nevoie de o imbratisare. Ma urc in autobuz si imi asez geanta pe locul alaturat. Nu imi place sa socializez cu un strain in toiul noptii. Imi sprijin capul de spatarul rece al scaunului si astept plecarea.

De pe bancheta din fata se aud susoteli si pupaceli prelungi. Scanez rapid cu privirea restul autobuzului si constat cu dezamagire ca toate locurile sunt ocupate.

-Perfect! Mormai resemnata si imi intorc atentia catre telefonul meu, incercand sa ignor chicotelile mult prea voiase pentru acea ora. Oftez si incerc sa ma concentrez la jocul meu. Am murit deja de doua ori si nu pare sa avansez.

Doamna din spate se plange facand aluzii la comportamentul amorezilor. Este inevitabil ignorata pentru ca: “Suntem tineri, ne iubim si ne doare la basca!” Grrr!!!

Intr-un sfarsit soaptele dulci par a inceta si el isi aseaza capul pe umarul ei in timp ce ea ii mangaie duios scafarlia. Toti calatorii din vecinatatea apropiata rasufla usurati. Cu un huruit nervos motorul prinde viata si plecam din statie, o liniste profunda asternandu-se in masina. Zambesc involuntar si imi continui jocul. Nu trece insa un minut si iubiteii nostri se intorc la activitatile lor precedente. GAME OVER

Imi inchid ochii si respir adanc. Ies din joc si privesc iritata bancheta din fata. Tocmai au impartit un pufulete! Ce dragut! Ma trantesc pe spatarul scaunului pregatindu-ma pentru o calatorie lunga. Dar Providenta pare a fi de partea mea si, dupa vreo zece minute, Ileana Cosanzeana coboara lasadu-l pe Fat-Frumos singur in autobuz si, cel mai probabil, cu steagul ridicat.

Justice has been served!

Dau vina pe vodka! Capitolul 2

4 Comments

bokuwakisu_v1_c2_p028

Dau vina pe vodka

`Capitolul 2`

Am impins puternic usile mari ale companiei proptindu-mi greutatea pentru a le putea deschide. Cu inima batandu-mi nebuneste in piept m-am grabit catre micutul meu birou salutandu-mi colegii si ignorand privirile lor compatimitoare. Doar nu aveau cum sa afle deja cele intamplate, nu? Nu?! Ma gandeam frenetic in timp ce imi aruncam sacoul si geanta pe scaun dorindu-mi nimic mai mult decat sa ma pot ascunde sub birou.

-Domnisoara Raluca Eremia, in biroul meu te rog. O voce calma, atat de bine cunoscuta imi rasuna in timpane facandu-ma sa tresar. Ma intorc nesigura catre sursa terorii mele, cu o mana pe piept incercand sa imi potolesc bataile haotice ale inimii.

-Da domnule. Soptesc cu vocea pierduta tinandu-ma strans de spatarul scaunului ca si cum viata mea ar depinde de asta. Respir adanc pregatindu-ma sufleteste pentru ce avea sa se intample si imi urmez tacuta superiorul.

-Inchide usa te rog. Zis si facut. Ma straduiesc sa ii descifrez gandurile insa nu pot citi nimic sub masca sa formala si limbajul sau mereu politicos. Se aseaza lenes pe scaun si isi impreuneaza mainile pe birou analizandu-ma cu aceeasi privire taioasa si  necrutatoare pe care o folosea ori de cate ori devenea serios. Inghit in sec, foindu-ma usor sub greutatea atentiei lui, o parte din mine cautand o oportunitate de a o rupe la fuga. Ceea ce nu ar fi fost o idee prea buna in pantofi cu toc si fusta stramta. Ma resemnez si cu tot curajul pe care l-am putut strange il privesc in ochi.

-Ati dorit sa ma vedeti domnule? Intrebarea mea pare a trece pe langa urechi surde si in momentul acela imi doresc sa nu fi vorbit. Respira adanc si se rezema de spatarul scaunului, mana sa dreapta ramanand intinsa pe birou. Pentru un moment atentia sa paru a-mi parasi chipul indreptandu-se spre camasa mea. Isi inalta din nou ochii si ridica amuzat o spranceana. Il privesc nedumerita fara a-i intelege reactia.

-Angry Birds? Ma intreaba surazand. Ofteaza vazandu-mi nesiguranta intiparita pe chip si se ridica gratios, ocolind din cativa pasi biroul si ajungand la doar un metru de mine. Se sprijina de marginea mobilierului si isi lasa din nou privirea sa coboare nestingherita. De data aceasta ochii mei ii urmaresc treactoria si simt cum pamantul mi se surpa sub picioare.

-Sutienul tau. Alege sa clarifice si vocea lui matasoasa imi incalzeste trupul. Deschid gura incercand sa spun ceva insa cuvintele nu isi gasesc drumul.

-Imi cer scuze! Ganguresc rusinata incrucisandu-mi mainile deasupra piepului cautand sa imi acopar sutienul cu Angry Birds atat de vizibil prin camasa alba, subtire.

-Este ceva ce ar trebui sa stiu domnisoara Eremia? Tonul sau cald, suav ma ia prin surprindere si dintr-o data incaperea mi se pare mult mai mica, iar aerul mai dens. Inspir adanc si mireasma subtila de citrice imi invaluie simturile, ametindu-ma.

-Este ceva ce ar trebui sa stiu Raluca? A repetat bland, mana sa calda inlaturandu-mi cateva suvite rebele din ochi.

-Am intarziat la audit. Ma scuz si ma dau cativa pasi inapoi, indrepdandu-ma grabnic spre usa.

-Domnisoara Eremia! Strigatul lui Serban ma opreste din a deschide mult prea brutal usa si ma uit inapoi intrebator. Ma priveste amuzat din cap pana in picioare si zambeste.

-Dantela neagra de aseara te prindea mult mai bine. Si cu asta am tusnit afara din birou, trantind usa in goana mea. Mi-am petrecut restul zilei evitandu-mi seful de parca ar avea ciuma. Si nu eram deloc subtila. Cine isi scapa pixul de fiecare data cand seful ii  trece pe langa birou sau da buzna in cea mai apropiata incapere cand se intalnesc pe hol? Ma comportam asemenea unui copil naiv si asta nu imi ajuta deloc imaginea, deja sifonata.

Privesc ceasul nerabdatoare. Inca cinci minute si voi fi libera! Din fericire pentru mine, Serban si-a petrecut ultimele ore intr-o intalnire cu unul dintre pricipalii potentiali investitori. Incep sa imi strang lucrurile fara a atrage atentia nimanui. Daca am noroc voi pleca de aici inainte ca intalnirea sa se sfarseasca. Ma ridic si ma indrept spre lift fara a privi in urma. De indata ce usile se deschid ma arunc inauntru si apas butonul pentru parcare.

Imi inchid ochii, rezemata de peretele metalic si astept rabdatoare. Un cor de voci voiase se face auzit si liftul se umple rapid. Ma retrag intru-n colt fara a ma osteni sa privesc in jur. Serban era inca in mijlocul negocierilor cand am plecat. Nu aveam nici un motiv sa imi fac griji. Imi repozitionez geanta pe umar si privesc cum etajele dispar unul cate unul, iar liftul isi pierde din ocupanti cu fiecare stop.O atingere usoara asemenea unei mangaieri imi atrage atentia si ma abtin sa nu injur. Cine Dumnezeu are curajul sa pipaie lumea in lift?! Cu pumnii stransi ma intorc furioasa catre vinovat gata sa ma napustesc asupra lui.

-Serban? Cu glasul gatuit ii privesc figura nonsalanta nevenindu-mi sa cred situatia in care ma aflam. Auzindu-si numele se intoarce catre mine si zambeste enigmatic. Imi face cu ochiul ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat si se strecoara cu agilitate prin multime disparand in holul receptiei. Clipesc nauca fara a realiza ca am ramas singura in lift si incet ma indrept spre masina. Deschid portiera si ma trantesc pe scaunul soferului. Imi proptesc epuizata capul de volan si oftez adanc.

Beep! Beep! Beep!

-Huh? Un e-mail de la Serban. Tin telefonul cat mai departe de mine, de teama ca nu cumva sa explodeze, si deschid e-mailul.

“Cina. Maine, 19:00, Restaurant X. P.S. Nu uita dantela. ;)”

Oh, nu! In ce m-am bagat oare?

Azi spun nu!

Leave a comment

huge.5.27492

Azi aleg sa ma revolt, azi imi doresc o schimbare, azi…voi spune nu dorintelor tale.

Nu cititorule, nu voi scrie despre ce iti doresti atat de mult sa citesti. Azi voi fi liberul meu arbitru si voi da viata Universului ales de mine. Nu iti voi asculta indicatiile, poate o voi face maine, dar azi iti spun nu!

Iarta-ma prieten drag, dar azi nu iti voi spune ce iti doresti sa auzi, iti voi oferi in schimb adevarul gandurilor mele. Profita de asta! Nu vei reusi mereu sa imi patrunzi in cuget. Desfata-te!

Azi nu vreau sa ma supun acelorasi reguli si sa imi urmez viata dupa aceleasi tipare prafuite de timp. Azi aleg sa fiu diferita, asa ca tie “normalitate” iti spun nu!

%d bloggers like this: