Amintiri dintr-o alta viata

1 Comment

Au trecut aproape trei ani de cand l-am vazut pentru ultima data. Luni de zile s-au scurs fara a-i putea zari intamplator chipul. Cu toate acestea continui sa il visez in fiecare noapte. Prezenta lui pare sa ma urmareasca oriunde as alege sa ma ascund. Nu pot fugi de el si nici nu imi doresc asta.

Parfumul lui, acea aroma lemnoasa pe care o purta mereu, mi se pare si acum intoxicant…obsedant de atragator.

Camasa lui cea veche, aruncata intr-un colt al camerei in timpul ultimei lui vizite, o mai port si acum. A ramas singura modalitate prin care ma pot simti aproape de el. Fructul meu interzis a carui dulceata suculenta am degustat-o de nenumarate ori.

L-am atins si in timp s-a degradat ca orice altceva mi-ar fi fost dat sa iubesc.

Mi-am retras mana speriata, constienta de raul facut si, cu lacrimile siroindu-mi pe obraji mi-am intors spatele inainte ca stricaciunea sa devina de necontrolat.

M-a strigat de atatea ori, dar eu nu m-am putut intoarce la el decat in vis…

Pângărită

Leave a comment

b2eaebb3a3758acceff6fa2403115f78

Vineri treisprezece, vineri treisprezece… Cele două cuvinte răsunau neîncetat în mintea ei în timp ce îşi urma plictisită prietenele, nu era de fel superstiţioasă, însă ziua aceasta îi dădea mereu fiori. Pentru ea era primul weekend petrecut în campusul Universităţii şi tot ce îşi dorea era să se tolănească în pat, să îşi pună căştile în urechi şi să asculte rock până când adormea. Asta era pentru ea definiţia relaxării.Cu toate acestea nu a putut să le refuze invitaţia de a le acompania la acea petrecere stupidă. Teodora şi Luiza, acestea erau numele noilor ei prietene şi colege de cameră. S-au întâlnit la deschiderea anului universitar şi s-au împrietenit pe loc. Veneau din colţuri diferite ale ţării însă aveau atât de multe în comun! De parcă ar fi fost “surori pierdute la naştere” după cum glumea Teodora.

Le privi zâmbind cum inaintau cu paşi mari, încrezători. Da, aveau multe interese şi pasiuni comune, însă nu se putea spune că se asemănau chiar atât de mult. Atât Teodora cât şi Luiza păreau a fi modelate după tiparul revistelor de modă, cu talii zvelte şi picioare lungi, rotunjimi suave şi ten lipsit de orice defect. Erau pline de viaţă şi asta se vedea în orice mişcare. In sinea ei le invidia pentru naturaleţea şi uşurinţa cu care se acomodau oricărei situaţii şi o parte din ea dorea să poată fi ca ele. Tocmai de aceea a acceptat să meargă la petrecerea aceea. Din simpla dorinţă de a renaşte. Acolo, în oraşul acela îndepărtat unde nimeni nu o cunoştea şi nu o putea asemui cu acea fată retrasă şi ştearsă ce mereu îşi pleca privirea.

– Cami, grăbeşte-te odată! O să întârziem! A tresărit surprinsă când o mână a apuca-o cu forţă de antebraţ şi o trase brusc în faţă, făcând-o să îşi piardă echilibrul pentru un moment. La naiba! Exclamă în gând regretând deja decizia de a purta tocuri. Dar erau aşa de drăguţe! Oftă şi se lăsă practic târâtă de Luiza al cărei rânjet devenea din ce în ce mai extaziat cu cât muzica se auzea mai tare. Au făcut stânga şi au iuţit nerebdătoare pasul evitând cu iscusinţă un grup de tineri ce păreau suspect de binedispuşi.

Oftă din nou, dezamăgită. Poate că nu era totuşi pregătită pentru asta. Poate…poate ar fi trebuit să înceapă cu ceva mai uşor, mai simplu de executat decât o astfel de petrecere unde singurul lucru pe care îl puteai face era să îţi îneci simţurile în alcool şi să speri că nu vei deveni principalul subiect de discuţie al zilei de mâine.

Traversară rapid peluza plină de pahare şi sticle goale, strecurându-se printre busturile transpirate şi uneori dezbrăcate ce le blocau trecerea şi ajunseră la uşa de la intrare, unde gazda petrecerii le întâmpină râzând. Le înmână câte un pahar de bere “de bun venit” şi le făcu semn să intre. Cami îl acceptă zâmbind, însă nu se obosi să facă cunoştinţă cu el. Şi dacă i-ar fi spus numele, era sigură că în stadiul în care era, nu şi l-ar fi putut aminti. Petrecerea era dată de nimeni altul decât de fiul decanului. Un etalon viu al concepţiei de “băiat de bani gata” ce avea deja viitorul plănuit până la cel mai mic detaliu de către mămica şi tăticu’ şi tot ce trebuia el să facă era să încerce să nu îi facă de ruşine şi să accepte fără obiecţie orice decizie a lor. O marionetă perfectă.

– Patetic… murmură tânăra făcându-şi loc prin mulţime. Îşi roti privirea în jur căutându-şi prietenele. Le găsi rapid în mijlocul ringului de dans improvizat dansând cu dezinvoltură. Păreau în elementul lor, observă Cami şi contemplă dacă ar trebui să li se alăture sau nu. Probabil că nu. Dar va dansa! Îşi spuse cu hotărâre. Dacă va fi invitată. De un tip. Ce se putea ţine singur pe picioare fără a se legăna la orice adiere. Îşi aruncă rapid ochii peste feţele prezente şi o bufni râsul.

– Mult noroc încercând să găseşti o astfel de persoană… Nu ar fi trebuit să vorbească singură, însă în acel vacarm nimeni nu ar fi băgat de seamă. A inspirat rapid simţind o pereche de mâini ce îi cuprindeau  talia şi îi alunecau încet pe şolduri, ridicându-i uşor rochia când se întorceau la poziţia lor iniţială. Oare când începuse să danseze? Nu era sigură, însă trupul i se mişca timid pe ritmurile melodiei celor de la Maroon 5.

Baby, I’m preying on you tonight

Hunt you down eat you alive

Just like animals, animals, like animals…

 

Poate că era berea ieftină făcându-şi efectul sau poate era doar un moment de nebunie însă se lăsă pradă dorinţei, unduindu-se în sincron cu partenerul ei. Îi simţi respiraţia caldă scăldându-i ceafa şi corpul robust atât de aproape de al ei. Îşi închise ochii şi îşi întoarse pe jumătate faţa spre a lui. Îşi muşcă uşor buza de jos. Mirosea atât de bine! Îşi ridică mâinile deasupra capului lăsându-le să cadă pe spate atingându-i cu vârful degetelor pielea fină a gâtului. Constată cu satisfacţie că mişcările lui deveneau mai alerte şi gemu când el o trase şi mai aproape de el. Melodia se apropia de sfârşit şi amândoi ştiau asta.

Braţele lui se strângeau protectiv în jurul ei nedorind parcă să o lase să plece. Poate ar trebui să se joace un pic. În mod straniu, ideea o incânta. Poate că nu era atât de inocentă pe cât se considera. Se întorse rapid în braţele sale şi se lăsă să cadă numai pentru a se ridica chinuitor de încet lipindu-şi corpul de al bărbatului. Era perfect conştientă de cât de bine îi putea simţi sânii presaţi de pieptul lui.

Zâmbi provocator şi îşi apropie buzele de gâtul lui abia atingându-i pielea. Începuse un joc periculos, însă iubea felul cum respiraţia lui devenea din ce în ce mai greoaie. Când acordurile melodiei începeau să se stingă, se ridică pe vârful degetelor şi îl muşcă jucăuş de gât folosind acel moment de surprindere pentru a i se strecura din îmbrăţişare.

Bărbatul rămase pe loc, privind nemişcat silueta ce se îndepărta rapid de el. Numai după ce a dispărut din câmpul lui vizual, ascunsă de uşile balconului, şi-a permis să facă un pas înainte, un rânjet drăcesc brăzdându-i chipul.

– E perfectă… îşi spuse lingându-şi buzele. O zărise de cum intrase pe peluză. Şi de atunci nu îşi mai putuse dezlipi ochii de la ea. Venise însoţită de alte două fete, cărora nici nu se sinchisise să le acorde vreo atenţie. Nu erau cu nimic mai speciale de restul “frumuseţilor” pe care el le întâlnise. Femei la duzină, cu feţele îmbunătăţite de produse cosmetice, haine croite la comandă şi trupuri modelate la sălile de sport sau pe mesele plasticienilor. Dar erau naturale. Simpla afirmaţie îi lăsă un gust amar.

Dar ea, ea era diferită. În acea rochiţă a ei albă ce îi ajungea până la jumătatea coapselor, dezvelindu-i picioarele apetisante şi acel decolteu timid ce îi camufla sânii. Simţea cum sângele îi coboară şi brusc pantalonii îi erau prea strâmţi. Era atât de inocentă cu părul ei castaniu alunecându-i în valuri pe spate. Atât de firavă, atât de delicată. Se perinda ca o muză imposibil de atins prin faţa lui şi tot ce îşi dorea era să o posede. Să îi mângâie pielea catifelată, să îi simtă căldura trupului lângă al său. Să o facă să tremure sub atingerea lui. Oh cât de mult îşi dorea să îi răpească puritatea aia enervant de strălucitoare şi să o aducă în lumea lui întunecată. Buzele i se înconvoiau într-un surâs sinistru. O va transforma în propria lui Monalisa.

Să se apropie de ea a fost uşor. Să îi strecoare câteva prafuri în paharul cu bere a fost şi mai simplu. Tot ce a avut atunci de făcut a fost să aştepte momentul oportun. Ca ea sa bea şi drogurile să îşi facă efectul. Nu era nimic periculos doar ceva să o facă mai…abordabilă.

Aşteptase destul, hotărâse văzând-o dansând parcă temător. Dacă nu voia ca altcineva să îi fure prada de sub nas trebuia să acţioneze rapid. S-a apropiat de ea şi şi-a pus mâinile pe talia ei iniţiând cu mişcări tandre dansul. Nu s-a aşteptat să fie atât de receptivă însă nu i-a displăcut câtuşi de puţin.

Acum tot ce trebuia să facă era să o revendice.

Aer! Avea nevoie de aer! După dansul mult prea provocator pentru gusturile ei, Cami, se refugiase pe balcon inspirând cu nesaţ aerul rece al nopţii. Nu ştia ce anume o provocase să se comporte astfel. Întreaga ei fiinţă părea posedată de o înflăcărare stranie şi oricât de mult ar fi încercat nu o putea domoli. Sângele încă îi mai clocotea în vene ca urmare a unei calamităţi naturale.  Oare asta era pasiunea şi dorinţa aceea carnală despre care ea citise de atâtea ori în cărţi?  Dacă da, chiar ar fi indicat să o renege astfel? Vechea Camelia sigur i-ar fi întors spatele şi ar fi fugit la loc sigur, însă nu dorea ea să se reinventeze? Nu pentru asta a venit la petrecerea asta? Cu siguranţă Cami ar fi acceptat-o.

– Îţi pot aduce ceva de băut? Privi peste umăr străinul ce îi perturbă gândurile şi îl recunoscu pe bărbatul alături de care dansase atât de intim mai devreme. Se întoarse către el şi zâmbi involuntar. Abia acum a avut ocazia să vadă cât de atrăgător era. Îşi înclină capul spre dreapta lăsându-şi ochii să îi cutreiere în voie statura înaltă şi atletică. Un truc pe care l-a învăţat din numeroasele poveşti de dragoste citite şi care ar trebui să îi transmită unde pozitive.

Îşi împreună braţele deasupra pieptului atrăgând astfel atenţia asupra decolteului în formă de bărcuţă şi îl privi în ochii de un albastru închis ce în lumina difuză a lunii păreau violet. Un fior rece îi străbătu corpul ţintuit de intensitatea acelor orbite întunecate şi îşi întoarse chipul.

– Da, de preferinţă ceva băubil. Spuse tânăra în ceea ce spera a fi un ton încrezător uitându-se scârbită la un pahar de bere pe jumătate plin ce rămăsese abandonat pe pervazul balconului.

– Dacă voi accepta sau nu, continuă ea sprijinindu-se de balustradă, depinde de cât de drăguţ te  dovedeşti a fi. Termină aruncându-i o ultimă ocheadă, regretând cuvintele de îndată ce le spusese. Oricât de cuprinsă de pasiune era in acel moment, vocea raţiunii încă se făcea auzită şi o îndemna să fugă! Bărbatul însă râse cu poftă şi din câţiva paşi îi ajunse în faţă, proptindu-şi mâinile puternice de fiecare parte a ei, blocându-i astfel orice cale de scăpare. O privi în ochi şi fără a scoate un sunet se aplecă şi o sărută blând, bucurându-se de gustul ei dulceag. Cami gemu neajutorată şi îşi închise ochii lăsându-se din nou pradă patimii.

Nu era sigură când au plecat de la petrecere şi nici cum au ajuns la el acasă. Tot ce îşi putea aminti era dormitorul prost iluminat, unde singura mobilă vizibilă era patul situat în mijlocul camerei şi cearceafurile de un alb imaculat ce îl îmbrăcau. Ce a urmat ar fi putut la fel de bine să fie un vis. În noaptea aceea s-a culcat pentru prima dată cu un străin, un bărbat pentru care nu nutrea nici un sentiment de iubire decât poftă carnală.

Rememora scenă cu scenă modul în care făcuse dragoste cu ea, încet, răbdător, savurând parcă fiecare moment petrecut împreună, delectându-se cu fiecare părticică a corpului ei, memorându-i prin atingeri până şi cele mai subtile trăsături ale trupului, întipărindu-şi în minte imaginea chipul ei cuprins de extaz. Poate dacă nu ar fi fost orbită de amor ar fi observat la timp luminile ce scăpărau puternic din toate direcţiile la intervale de numai câteva secunde.

Avea să regrete însă asta în dimineaţa următoare când se trezi singură într-un pat imens cu o durere îngrozitoare de cap. Deschise cu sfială ochii şi gemu nemulţumită când lumina o izbi din plin. Scânci asemenea unui copil răsfăţat ce era trezit de dimineaţă şi se ridică greoi în şezut, ignorându-şi muşchii ce protestau la fiecare mişcare. Trase adânc aer în piept şi îşi deschise din nou ochii, clipind des pentru a îi ajuta să se adapteze la noile condiţii. Se uită lung la patul gol aşteptându-se parcă să găsească un bărbat la fel de gol ca ea dormind alături. Probabil a plecat de mult. Un foşnit de haine îi atrase atenţia şi tresări speriată strângând cearceaful alb ce o acoperea cât mai aproape pentru a-şi ascunde goliciunea.

Acolo, în dreapta ei, aşezat pe un fel de tron ciudat, aştepta răbdător bărbatul misterios al cărui nume nu îl cunoştea nici până acum şi căruia i se dăruise cu numai câteva ore înainte. Însă nu figura lui atât de calculată o înspăimântă ci imaginile de care era înconjurat şi care atârnau aşa de sinistru pe pereţi. Înghiţi în sec, capabilă acum să observe ce azi-noapte întunericul ascunsese. “Dormitorul” era mai degrabă un studio, un atelier plin de imagini şi picturi toate ilustrând femei: triste, fericite, plângând, râzând, singure, însoţite, îmbrăcate, dezbrăcate, unele legate, încătuşate.

Cami le privi înspăimântată simţind cum un nod  i se formează în adâncul stomacului. Îşi dorea să plângă, să ţipe, să fugă de acolo! Oare, oare dacă şi-ar fi închis ochii şi i-ar fi deschis din nou ar fi dispărut acele sute de perechi de ochi ce păreau a o privi acuzator?

         SNAP

Sunetul unui aparat foto o readuse la realitate şi tânăra îşi întoarse îngrozită capul spre el. Nu remarcase până acum Nikonul din poala lui. Obrajii ei îşi pierduseră orice urmă de culoare văzându-l atât de satisfăcut, de parcă imaginea ei deplorabilă îi producea o plăcere nemărginită! Şi totuşi încă aştepta ceva. Înghiţi în sec şi se încumetă să îşi dezlipească ochii de ai săi, privind în schimb tabloul imens din spatele lui. Îşi deschise buzele încercând să vorbească, însă nu putu scoate decât un scâncet patetic. Mâinile ce strângeau puternic cearceaful în jurul ei rămăseseră vlăguite, permiţând materialului să îi alunece de pe trup, acoperindu-i acum decât sânii.

Nu se putea mişca, nu era in stare nici măcar să clipească. Se uita în gol la acel tablou ce trona deasupra celorlalte. Putea recunoaşte cu uşurinţă spatele lui încordat din timpul partidei de sex şi îi era acum scârbă de chipul ei asaltat de extaz şi cum mâinile ei strângeau perna în spasmele plăcerii. O singură lacrimă i se prelinse pe obrajii albi ca varul. Nu l-a văzut cum a sărit din tronul său exclamând: “Perfect!” şi nici nu auzea aparatul trăgând instantanee. A rămas ţintuită în acel pat imens şi alb, o statuie de porţelan cu ochi verzi strălucitori, atât de frumos de distrusă şi de pângărită.

De ce refuz sa scriu sub numele real

8 Comments

to_blog_or_not_to_blogHmmm… Motive sunt foarte multe. Totusi cel mai important trebuie sa fie felul in care persoanele “cunoscute” te percep prin prisma a ceea ce postezi/afisezi. Ei bine, eu ador sa scriu fictiune. Si tocmai asta este si problema! Daca am inspiratie sau mi-a picat o anumita idee cu tronc, trebuie sa o scriu! Indiferent de subiect.

Cu toate acestea de multe ori fictiunea aceasta este interpretata ca fiind realitate, iar cuvintele iti sunt atat de invartite si de rasucite, incat nici tu nu le mai recunosti! Si uite asa nici bine nu postezi ceva si incepe sa bazaie telefonul, tiuie facebook-ul, ma napadesc porumbeii calatori cu mesaje de picior, suna mama “Mai mama ce-ai patit/facut ca uite, m-a sunat X si mi-a spus cutare si cutare lucru?” Poftim problema!

Da-i si incearca sa-i explici sarmanei femei ca nu astepti un copil, nu locuiesti intr-o casa bantuita, nu ai pe urmele tale un demon insetat de sange si nu ai probleme cu tartacuta doar pentru ca ai ales sa scrii o poveste horror. Si la sfarsit, de parca toate acestea nu au fost indeajuns, dupa ce reusesti sa o linistesti, te mai suna si vreo ruda al carei nume nu reusesti niciodata sa-l retii si te intreaba care este adevarul ca a auzit de la X o varianta si de la Y o alta si nu poate sa doarma noaptea…

Dor de mama

2 Comments

335599_5f3a_625x1000 Mother_child_720

              Nu am considerat niciodată că relaţia dintre mine si mama mea era una foarte bună. Nu a fost niciodată genul de femeie care să işi exteriorizeze uşor emoţiile, mai ales faţă de noi. Nu mă îndoiam că ne iubea,doar că uneori uita să ne arate asta.

             Impulsivă din fire, nu aştepta altceva din partea noastră decât perfecţiune, iar atunci când nu reuşeam să ne ridicăm la standardele ei era profund dezamăgită.

Aveam mentalităţi diferite, iar asta m-a făcut să mă distanţez uşor de ea şi de restul familiei mele.

Pentru mult timp m-am gândit că atunci când îi voi părăsi şi mă voi muta la casa mea nu le voi simţi prea mult lipsa. Nu le voi duce dorul.

O perioadă aşa şi a fost. Insă totul a părut a se nărui în doar câteva minute.

Era mijlocul verii, iar eu trebuia să ajung neapărat la Ploieşti. Nu am băgat de seamă când s-a urcat în autobuz. Am observat-o abia când s-a apropiat de scaunul meu. Mami! Am strigat în sinea mea privind-o cu ochi mari, inmărmuriţi. Nu am înţeles de ce, dar imi doream să alerg la ea şi să o îmbrăţişez, să îi aud râsul. Am clipit de câteva ori nevenindu-mi să cred şi am privit-o din nou. Dezamăgirea m-a cuprins pe loc. Nu a fost ea. Era doar o femeie străină ce semăna cu mama. M-am întors tulburată către fereastră. Ar fi trebuit să îmi dau seama de asta. La a doua staţie a coborât iar eu, deşi ştiam că era o prostie, am urmărit-o cu privirea.

Cu mâna tremurândă mi-am scos telefonul şi am privit numărul de telefon pe care rareori îl formam. Am dus dispozitivul la ureche şi am aşteptat. A răspuns imediat.

– Da măi mamă, ce ai păţit? Mi-am închis ochii strâns nevrând a mă lăsa pradă emoţiilor.

– Nimic. Îmi e dor de tine. Sunt în autobuz în drum spre Ploieşti şi voiam să văd ce mai faci. O lacrimă stingheră îmi curge pe obraz şi o şterg rapid. Zâmbesc melancolic şi îmi întorc atenţia către vocea ei. Cât de dor îmi e de tine.

%d bloggers like this: