Cineva spunea ca artistii nu sunt meniti sa fie fericiti, pentru ca fericirea ar reprezenta pacea interioara, linistea si implinirea sufleteasca. Pe cand ei au nevoie de trairi cat mai puternice, cat mai tumultoase, capabile sa le starneasca apetitul creativ. Ei au nevoie de suferinta si alearga dupa ea ca niste caini turbati. Aleg iubirea neimpartasita, imposibila si tanjesc tocmai dupa creatura pe care nu o pot atinge nici cu varful degetelor. De ce? Pentru ca doar ea, fiinta superioara, luminoasa, ii face sa viseze. Doar ea ii poate tine cu ochii atintiti in tavan si cu mintea tulbure. Un drog mai puternic decat medicamentele.

Artistii au nevoie de suferinta pentru a da nastere Creatiei, iar ei traiesc pentru Ea. Intind mana catre Paradis, isi plimba privirea in jur, ii inspira puternic mirosul, il degusta ca pe un vin nobil. Dupa care isi intorc spatele si se indreapta spre acelasi colt intunecat de unde il pot admira atat de bine. Ei nu isi doresc sa traiasca in lumina orbitoare, ei vor sa o admire, sa scrie despre ea, sa o surprinda in panza, in versuri, in imagini…

Artisul singur isi alege steaua cea mai stralucitoare in jurul careia sa orbiteze in nostalgica-i fantezie, incapabil sa i se poata alatura, perfect constient fiind ca intunericul mintii sale i-ar putea distruge voalul alb ce o inconjoara, i-ar putea strica “perfectiunea”. Asa ca ramane tacut, la o distanta prea mare pentru a ii putea saruta pielea, insa indeajuns de aproape pentru a-i zari zambetul radios. Este capodopera lui in carne si oase, pe care va continua mereu sa o venereze si sa o iubeasca prin arta sa.