O cafea pentru doi

Leave a comment

Îl vedea in fiecare dimineaţă la cafeneaua de peste drum, mereu tăcut, mereu adâncit în propriile gânduri. Avea locul lui la măsuţa din colţ, cât mai aproape de geam. Când stătea nemişcat părea un exponat într-o vitrină. Asta o făcea să se amuze. Era  de fiecare dată cu laptopul în faţă şi începuse să se întrebe dacă era vreun om de afaceri tot timpul ocupat sau vreun scriitor atât de absorbit de personajele lui încât nu pierdea ocazia de a le scoate la o cafea.

Râse şi îşi scutură capul. Probabil era doar un tip obişnuit care nu se putea despărţi de laptopul lui. Cu toate acestea dimineaţa următoare o găsi în acelaşi local de peste drum la câteva mese distanţă de locul unde avea să fie el.

Ştia că a venit devreme, însă curiozitatea a fost prea puternică pentru a putea fi ignorată. Sorbi din  cafeaua fierbinte foindu-se stânjenită. Poate că azi nu avea să apară. Poate că nu ar fi trebuit să vină. Ce ar trebui să facă dacă nu va apărea? Nu putea să stea acolo toată ziua, incercând toate sortimentele de băuturi cofeinizate disponibile.

Îşi scoase telefonul şi incepu să butoneze, evitând ocheadele suspicioase ale chelneriţei. Cafeaua asta, îşi spuse ea, voi termina cafea asta şi voi pleca. Se hotarî şi îşi accesă pagina de Facebook. Data viitoare avea să îşi aducă o carte. Asta dacă va exista o data viitoare. Se gândi uitându-se lung la scaunul gol. Îşi termină cafeaua şi oftă, ridicându-se alene. Zâmbi timid chelneriţei şi îşi luă ziua bună. Se opri totuşi la automatul de gustări. Avea poftă de ceva dulce.

Cu ochii aţintiţi în geantă, strângându-şi meticulos mărunţişul risipit în interior, nu reuşi să vadă chipul noului venit a cărui sosire fusese anunţată de clopoţelul de la intrare. Îi auzi însă vocea calmă salutând politicos. Îşi întoarse fugitiv privirea şi rânji involuntar recunoscând părul şaten închis, întotdeauna răvăşit de vânt.

A venit! Ieşi surâzând din cafenea. Mâine îşi va aduce o carte.

De data aceasta avea să fie mai grijulie. Hotărâse de seara trecută că avea să fie răbdătoare şi să aştepte ca el să sosească înainte de a-şi face şi ea intrarea. Îşi alesese şi volumul perfect “Ecouri de dincolo de moarte” de Johan Theorin. Adora literatura poliţistă şi pentru câţiva ani s-a gândit să urmeze această carieră, însă de fiecare dată renunţa la idee. Îi plăcea să citească despre crime însă nu credea că ar fi în stare să fie chiar atât de aproape de ele. De toată acea cruzime şi violenţă.

Îl văzu curând apropiindu-se cu paşi încrezători şi îl privi atentă, încercând să îşi întipărească în minte imaginea lui. În spatele geamului, aşezat la masa lui nu părea prea înalt, însă Ştefania era sigură că măsura peste un metru optzeci. De data aceasta renunţase la obişnuitul lui costum şi optă pentru ceva mai lejer. O pereche de blugi închişi la culoare, o cămaşă vernilă şi o jachetă neagră de motociclist îi complimentau plăcut trupul atletic şi Ştefania îşi scutură capul alungându-şi gândurile murdare. Îl considera şi înainte atrăgător dar parcă nici chiar aşa!

Aşteptă până îşi ocupă locul lui obişnuit şi traversă strada. Trase aer în piept şi deschise cu sfială uşa. Fu întâmpinată de aceeaşi chelneriţă din ziua precedentă şi o salută. Trecu nesigură pe lângă masa lui şi îşi aruncă pe furiş un ochi pe ecranul laptopului. Îşi întoarse rapid privirea pentru a nu fi prinsă şi se îndreptă către masa ocupată ieri, pe care o numi de acum masa ei.

În tot acest timp bărbatul nici nu îşi ridică ochii din monitor, ceea ce o linişti dar o şi dezamăgi în acelaşi timp. Oare la ce se aştepta? Ca el să îşi ridice brusc privirea şi surprins de frumuseţea şi gingăşia ei să îi cuprindă mâna într-a lui şi să îi declare dragoste eternă? Sau că o va urma şi o va cuprinde în braţele lui puternice, o va strânge la piept inhalând parfumul ei dulce, îi va întoarce cu delicateţe chipul şi zâmbind o va săruta?

Gemu frustrată şi îşi lăsă capul să îi cadă pe masă. Citea mult prea multe romane siropoase de dragoste. Îşi închise ochii şi respiră adânc.

– Sunteti gata să comandati? Vocea plictisită a lucrătoarei o trezi la realitate.

– Gheaţă… murmură ea fără a-şi înălţa capul.

– Aţi putea să repetaţi? Insistă femeia pe aceeaşi voce plictisită, uşor iritată. Îndreptându-se cu eleganţă în scaun Ştefania îşi ceru scuze şi comandă un Cappucino cu aromă de vanilie. Preferatul ei pentru săptămâna aceea. Îşi lipi mâinile reci de orajii îmbujoraţi şi numără până la zece. Acest obicei o ajuta mereu să se calmeze. Îndrăzni şi îşi îndreptă privirea către bărbatul şaten lovindu-se de verdele intens al ochilor săi. Pentru o clipă uită să mai respire. O salută printr-o scurtă înclinare a capului şi ea îi răspunse cu un zâmbet politicos.

Înghiţi în sec şi deschise cartea. Abia aştepta să o citească. Luă o înghiţitură din cappucinoul proaspăt adus şi se aşeză cât mai comod în scaun. Un clincăt de clopoţei îi atrase atenţia şi tânăra îşi roti ochii în jur. Cafeneaua era goală, bărbatul dispăruse, în stânga ei zăcea ceaşca aproape neatinsă de cappucino.

La naiba cu Theorin! Fusese atât de captivată de poveste încât a uitat să îşi bea până şi cafeaua. Nici nu a băgat de seamă când bărbatul s-a ridicat şi a plecat. Dacă s-ar ridica şi ea acum, cu siguranţă ar părea ciudat şi nu voia să îşi atragă şi mai mult antipatia chelneriţei blonde. Oftă şi mai comandă o cafea. Poate pe asta nu va uita să o bea.

Scenariul s-a repetat timp de peste două săptămâni. Şaptesprezece zile mai exact. Nu că le-ar fi numărat… Şaptesprezece dimineţi în care s-au întâlnit în aceeaşi cafenea fără a schimba măcar un cuvânt. Ştefania a observat că de fiecare dată comanda acelaşi tip de cafea: neagra, tare şi cu puţin zahăr. Poate nu îi plăceau dulciurile? Nu, nu putea să fie asta. Era sigură că l-a văzut de mai multe ori umplându-şi buzunarele cu batoane de ciocolată de la automat. Era totuşi posibil ca el să le cumpere pentru altcineva. Probabil pentru copii sau nepoţi. Dar nu purta verighetă… Îşi masă cu blăndeţe tâmplele alungând migrena ce ameninţa să apară.

Nu au comunicat, nu au schimbat nici măcar priviri, de fapt nici nu părea că îi recunoaşte prezenţa. Ştefania era aproape sigură că bărbatul nici nu a remarcat tânăra ce în fiecare dimineaţă se perinda pe lângă el ocupând mereu aceeaşi masă aflată la o distanţă nu prea mare de a sa. Sau mă ignoră în mod deliberat, gândindu-se că urmăresc ceva. Iar asta nu este prea departe de adevăr. Se gândi ea deznădăjduită.

Se trânti fără pic de graţie pe scaunul tapiţat şi îşi aşeză volumul pe masă. Otrava din acea zi era un roman scris de Laura Lippman, Te-aş recunoaşte dintr-o mie  un cadou primit de la cea mai bună prietenă la întoarcerea acesteia din capitală. Comandă o ciocolată caldă şi îşi îndreptă atenţia către masa din colţ unde se aştepta deja să găsescă imaginea familiară a unui tânăr atrăgător, ce nu părea să aibă mai mult de douăzeci şi opt de ani, aplecat peste tastatura HP-ului.

Clipi de câteva ori nesigură. Îşi deschise gura încercând să spună ceva, însă o închise de îndată uitându-se lung la acel spate feminin şi la acel păr roşcat ce îi pica drept pe spate. Era însoţit de o femeie. Pentru o clipă se gândi că era o altă persoană, dar i-a auzit vocea calmă şi blândă. Nu era nici o greşeală. Cu siguranţă era el. Simţi cum un nod i se formează în gât şi îi îngreuna respiraţia. A râs! Pentru prima dată i-a auzit râsul! Ce sunet minunat… dar nu o făcea pentru ea. Nu pentru Ştefania râdea ci pentru femeia cu părul de foc. Lacrimile începură să îi ardă ochii şi pentru prima dată a plecat înaintea lui.

***

– Stai, stai! Lasă-mă să înţeleg, spui că s-ar putea să te fi îndrăgostit de un tip pe care îl vedeai în fiecare dimineaţă în cafenea. Vocea zgomotoasă a prietenei ei îi bubuia în ureche. Ştefania îşi dădu ochii peste cap. Nu era nevoie să ţipe, era chiar lângă ea! După ce a plecat aproape plângând din local, s-a urcat în maşină şi a condus ţintă către prietena ei cea mai bună, Amalia. Fără nici o avertizare i-a dat uşa de perete şi i-a cerut ajutorul.

– Da, cam aşa ceva.

– Deci, l-ai văzut la o masă la Cafeluţa dansatoare, aşa spuneai că se numeşte nu? Stefania dădu din cap şi Amalia îşi reluă monologul. După aceea ai continuat să mergi acolo doar pentru a-l vedea.

– De fapt, la început nu îl vedeam decât prin geamul cafenelei. Nu am început să mă duc acolo până mai târziu. Amalia se uită la ea cu gura căscată.

– Corectăm! Ai văzut un tip prin geamul unei cafenele. Ai continuat să îl priveşti prin acelaşi geam pentru mai multe zile. După care ai început să frecventezi localul la aceleaşi ore ca şi el doar pentru a-l vedea. Iar acum te-ai îndrăgostit de el. Şi nici măcar nu este singur. Termină de istorisit şi pufăi uimită.

– Ştiu că sună aiurea dar au o cafea foarte bună acolo, şi este locul perfect pentru a citi.

– Ştef, tu te auzi vorbind? Practic ai tot urmărit un tip căruia nici măcar nu îi ştii numele! Purtarea asta nu este sănătoasă. Mă tem că toate romanele acelea pe care le citeşti au început să îţi influenţeze comportamentul. Ştefania îşi încrucişă mâinile deasupra pieptului şi se încruntă la bruneta din faţa ei.

– Nu eşti corectă Amalia! Nu am venit la tine pentru a fi judecată, am nevoie de ajutorul tău, dar dacă nu eşti dispusă să mi-l oferi spune-mi şi o să plec chiar acum!

– Nu fi copil Ştefania! Sunt prietena ta de atâţia ani, o să te critic, o să îţi judec acţiunile dacă va fi nevoie, dar ştii bine că o să te ajut orice ar fi. Spune-mi, arată măcar bine? Ştefi îi oferi o descriere cât mai detaliată a bărbatului şi Amalia încuviinţă mulţumită. Şi ce ai vrea să faci?

– Vreau să îi vorbesc, să îl fac să mă remarce. Ar fi o idee bună? Îşi întrebă amica, o parte din ea dorindu-şi să îi spună nu. Să o oprească din a face o greşeală pe care ar putea-o regreta mai târziu. Dar dacă nu o va face, oare nu va regreta? Ba da.

Amalia zâmbi blând înţelegând perfect ce se petrecea în mintea prietenei ei. Se apropie de ea şi îi înlătură părul castaniu ce îi acoperea ochii albaştri.

– Vorbeşte cu el, spune-i ce simţi. Dacă şi el este pe aceeaşi lungime de undă ca şi tine, totul este bine. Dacă însă te va refuza, nu plănge, aşa îl vei putea uita mai uşor. Amalia îşi îmbrăţişă protectiv prietena şi o invită să îşi petrecă noaptea la ea. La fel cum obişnuiau să facă în copilărie.

Dimineaţa zilei următoare aduse cu sine o durere teribilă de cap. După ce au urmărit o serie de filme lacrimogene şi şi-au epuizat stocul de lacrimi pentru o perioadă bună de timp, Amalia s-a gândit să-l invite şi pe Jack Daniel’s la petrecere. Şi a fost bine primit. Fooooaarte bine primit!

Totuşi, în ciuda primirii călduroase a lăsat în urmă o mahmureală groaznică, cu care Ştefania nu se împăca atât de bine. Îşi aminti cum fratele ei mai mic obişnuia să se dreagă dupa o noapte de beţie. Cui pe cui se scoate, spunea el dând pe gât un pahar de alcool. Strâmbă din nas. Nu-i plăcea metoda asta. Luă totuşi o aspirină şi îşi făcu un ceai verde. Trebuia să îşi amintească să bea multe lichide.

Cât aştepta ceaiul să fiarbă îşi verifică ceasul.

– Zece jumăte, probabil a plecat deja. Îşi spuse rezemându-se de marginea unui dulap. Mai bine, oricum arăt ca naiba. Îşi spuse ea analizându-şi reflexia într-o oglindă. Avea ochii roşii şi oricât de mult fond de ten ar fi folosit nu ar fi fost îndeajuns pentru a acoperi cearcănele adânci căpătate azi-noapte. Inspiră adânc şi îşi turnă o ceaşcă de ceai. Nici nu o să observe că lipsesc.

Se prăbuşi pe canapeaua retractabilă din sufragerie şi porni televizorul. Nu se uita, dar avea nevoie de un zgomot de fundal pentru a nu se simţi singură într-o casă goală.

Nici nu a deschis bine uşa localului că a şi fost întâmpinată călduros de chelneriţa blondă pe care o detesta la început. Acum, însă, începuse să o placă. Strângea bani pentru facultate, îi povestea uneori, şi de aceea lucra acolo. Salariul nu era chiar atât de bun, iar ea ura dimineţile, ceea ce îi afecta uneori atitudinea faţă de clienţi, însă primea cafea gratis pentru ea şi prietenii ei!

– Bună dimineaţa! Bine aţi revenit! Ce să fie în dimineaţa aceasta? O întrebă ea voioasă scoţându-şi carneţelul din buzunar. Notă rapid comanda şi dispăru din câmpul ei vizual. Se întoarse rapid cu două ceşti de cafea purtate cu îndemânare şi după ce le aşeză pe masă se strecură în scaunul opus.

Ştefania o privea cu o uşoară nedumerire. Tânăra surâse şi îi întinse mâna prezentându-se.

– Andreea, spuse ea, îmi pare bine. Ştefania încuviinţă din cap şi îi strânse politicos mâna.

– De data aceasta nu aţi mai adus o carte. Remarcă ea luând o gură din cafea. Ignoră cererea Ştefaniei de a-i se adresa la pertu şi continuă să sporovăiască. Ieri am rămas fără doi dintre clienţii noştri preferaţi.

– Doi?

– Da! Andreea râse şi indică spre masa din colţ. Ştefania înţelese despre cine era vorba şi se forţă să zâmbească. Nu a venit nici el. Va înceta să o mai facă de acum? Pentru femeia cu părul roşu?

– Nu avem ce să facem! E totuşi un fotograf destul de căutat. Dar nu a lipsit niciodată mai mult de două zile. Andreea îşi termină cafeaua dintr-o înghiţitură lacomă şi se ridică. Îi mulţumi pentru companie şi se întoarse la lucru. Rămasă singură, îşi scoase telefonul verificându-şi absentă mesajele. Îl văzuse deseori analizând şi editând tot felul de poze şi bănuia că ar putea fi un fotograf, însă se aştepta să îi vadă aparatul pus la loc de cinste lângă el. Ceea ce nu s-a întâmplat niciodată.

Oftă adânc şi îşi achită latteul. Nu a venit nici azi. Dar, după spusele Andreei, sigur o va face mâine sau poimâine. Niciodată nu a durat mai mult. Gândul acesta o consola şi o ajuta să adoarmă in fiecare seară în zilele când el uita să mai apară.

Timp de o săptămână a continuat să îl aştepte, şi de fiecare dată Andreea se oprea la masa ei bând împreună cafeaua. Uneori discutau despre verzi şi uscate, despre poveşti haioase din copilărie, alteori stăteau în tăcere ascultând acordurile unei melodii învechite. Se amăgea singură, îşi spuse hotărându-se ca a doua zi să rămână acasă. Ceea ce şi făcu.

Cu toate acestea, surprinzător chiar şi pentru ea, îi lipsea trăncăneala matinală a Andreei şi molipsitoarea ei bună-dispoziţie. Deschise aşadar pentru încă o dată uşa cafenelei şi se lăsă îmbrăţişată de noua ei prietenă.

– Ai venit mai devreme. Să pregătesc un cappucino? Ştefania aprobă cu un zâmbet trist.

– Da, dar de data asta nu mai stau.

– La pachet atunci. Spuse Andreea pregătindu-i băutura. A venit ieri. Cum cine? Fotograful din colţ. Mi-a lăsat asta pentru tine, a spus că ai uitat-o aici. A vrut să o returneze personal dar nu a putut să aştepte mai mult. A stat până la unu.

„Te-aş recunoaşte dintr-o mie, dacă se gândea bine, chiar îl uitase acolo. Îl luă cu o uşoară învinovăţire. O aşteptase până la unu pentru a-i înapoia romanul uitat în aceea zi. Îşi drese glasul şi îi mulţumi, răsfoind fără tragere de inimă paginile. Se încruntă observând mici pete de galben ce împânzeau foile. Unele cuvinte erau evidenţiate cu marker.

– Este totul în regulă? Abia acum a remarcat paharul de cappucino din faţa ei şi expresia îngrijorată a blondei. Se îmbujoră ruşinată şi râse încercând să o liniştească.

– Da, scuze, eram cu gândul în altă parte. Ieri am avut ceva programat şi nu am mai putut ajunge aici. Andreea ridică din umeri acceptând explicaţia oferită. Nu obişnuia să o descoasă şi pentru asta o aprecia.

– M-a asigurat că o să continue să vină, deşi nu era nevoie să o facă.

– Am înţeles. Speranţa îi apăru din nou pe chip şi surâse. Mulţumesc!

Abia seara, încuiată în dormitor a avut curaj să deschidă volumul Laurei Lippman. Îşi luă alături o coală de hârtie şi un pix cu Hello Kitty. Îi plăceau enigmele şi spera ca în spatele cuvintelor îngălbenite să descopere ceva incitant. Începu deci să răsfoiască romanul pagină cu pagină, notând fiecare evidenţiere până când începură să contureze un scurt text.

Ai plecat plângând. Te-am văzut. La fel cum am făcut-o în fiecare dimineaţă când treceai grăbită pe lângă mine lăsând în urmă aroma parfumului tău dulce. De ce nu te-ai oprit niciodată din drum?

Îmi pare rău. În parte este şi vina mea pentru că nu am încercat niciodată să îţi vorbesc, dar erai mereu atât de absorbită de ceea ce făceai încât mă mulţumeam să te admir de la distanţă. Erai întotdeauna cu o carte în faţă şi începusem să mă întreb oare ce vei alege data viitoare? Niciodată nu comandai acelaşi tip de cafea, încât îmi era greu să îţi ghicesc preferinţa. Dar mi-aş dori să ştiu.

De multe ori erai atât de captivată de poveste încât mă gândeam că dacă ar fi să te abordez, nici nu ai băga de seamă prezenţa mea. Am intuit greşit?

 În ziua aceea aveam de gând să mă prezint. Plănuiam să plec pentru mai multe zile din localitate pentru o şedinţă foto cu o trupă de muzică sosită în ţară pentru un concert. În acel moment  negociam termenii înţelegerii cu agenta lor. Ai plecat şi am pierdut ocazia. Când m-am întors, ai dispărut.

Dacă aş fi ştiut că în dimineaţa aceea aveam să te văd pentru ultima oară aş fi făcut orice să te împiedic să pleci!

Dar voi continua să te aştept în acelaşi loc, la măsuţa din colţ.

Ştefania îşi acoperi buzele tremurânde cu palmele reci şi privi şocată textul. Îşi scutură capul, încercând să îşi limpezească mintea şi îl mai citi o dată. Lăsă coala să îi pice din mâini. Să îndrăznească oare să îl creadă? Dacă nu îl vei vedea, îşi va fi mai uşor să îl uiţi. Asta îi spusese Amalia, însă în tot acest timp imaginea lui nu a încetat să o bântuie oricât de mult a încercat să o gonească. Privi cerul înstelat şi se ridică agale din pat. Se îndreptă cu paşi calculaţi spre biblioteca ei improvizată. Avea să îşi aleagă o carte pentru mâine.

Păşi uşor dezamăgită în cafenea. Văzuse din drum măsuţa goală şi pentru o clipă se gândi să facă stânga împrejur. Alesese să intre şi se apropie de Andreea. Aceasta rânji şi îi făcu semn să vină mai aproape.

– Se pare că nu vom reuşi să ne bem cafeaua amândouă nici de data asta. Îi şopti gesticulând către masa ei obişnuită, acum ocupată. Îi recunoscu de îndată părul şaten şi spatele aplecat peste preţiosul său laptop. Andreea îi făcu cu ochiul şi o împinse uşor către el, încurajând-o să înainteze.

Îşi ocupă locul în faţa lui şi deschise Mândrie şi prejudecată.  Nu au scos nici un sunet, au stat împreună separaţi de doar douăzeci de centimetri. Îl privi pe furiş peste marginea cărţii şi îl văzu zâmbind. Pentru moment îi era îndeajuns.

Pângărită

Leave a comment

b2eaebb3a3758acceff6fa2403115f78

Vineri treisprezece, vineri treisprezece… Cele două cuvinte răsunau neîncetat în mintea ei în timp ce îşi urma plictisită prietenele, nu era de fel superstiţioasă, însă ziua aceasta îi dădea mereu fiori. Pentru ea era primul weekend petrecut în campusul Universităţii şi tot ce îşi dorea era să se tolănească în pat, să îşi pună căştile în urechi şi să asculte rock până când adormea. Asta era pentru ea definiţia relaxării.Cu toate acestea nu a putut să le refuze invitaţia de a le acompania la acea petrecere stupidă. Teodora şi Luiza, acestea erau numele noilor ei prietene şi colege de cameră. S-au întâlnit la deschiderea anului universitar şi s-au împrietenit pe loc. Veneau din colţuri diferite ale ţării însă aveau atât de multe în comun! De parcă ar fi fost “surori pierdute la naştere” după cum glumea Teodora.

Le privi zâmbind cum inaintau cu paşi mari, încrezători. Da, aveau multe interese şi pasiuni comune, însă nu se putea spune că se asemănau chiar atât de mult. Atât Teodora cât şi Luiza păreau a fi modelate după tiparul revistelor de modă, cu talii zvelte şi picioare lungi, rotunjimi suave şi ten lipsit de orice defect. Erau pline de viaţă şi asta se vedea în orice mişcare. In sinea ei le invidia pentru naturaleţea şi uşurinţa cu care se acomodau oricărei situaţii şi o parte din ea dorea să poată fi ca ele. Tocmai de aceea a acceptat să meargă la petrecerea aceea. Din simpla dorinţă de a renaşte. Acolo, în oraşul acela îndepărtat unde nimeni nu o cunoştea şi nu o putea asemui cu acea fată retrasă şi ştearsă ce mereu îşi pleca privirea.

– Cami, grăbeşte-te odată! O să întârziem! A tresărit surprinsă când o mână a apuca-o cu forţă de antebraţ şi o trase brusc în faţă, făcând-o să îşi piardă echilibrul pentru un moment. La naiba! Exclamă în gând regretând deja decizia de a purta tocuri. Dar erau aşa de drăguţe! Oftă şi se lăsă practic târâtă de Luiza al cărei rânjet devenea din ce în ce mai extaziat cu cât muzica se auzea mai tare. Au făcut stânga şi au iuţit nerebdătoare pasul evitând cu iscusinţă un grup de tineri ce păreau suspect de binedispuşi.

Oftă din nou, dezamăgită. Poate că nu era totuşi pregătită pentru asta. Poate…poate ar fi trebuit să înceapă cu ceva mai uşor, mai simplu de executat decât o astfel de petrecere unde singurul lucru pe care îl puteai face era să îţi îneci simţurile în alcool şi să speri că nu vei deveni principalul subiect de discuţie al zilei de mâine.

Traversară rapid peluza plină de pahare şi sticle goale, strecurându-se printre busturile transpirate şi uneori dezbrăcate ce le blocau trecerea şi ajunseră la uşa de la intrare, unde gazda petrecerii le întâmpină râzând. Le înmână câte un pahar de bere “de bun venit” şi le făcu semn să intre. Cami îl acceptă zâmbind, însă nu se obosi să facă cunoştinţă cu el. Şi dacă i-ar fi spus numele, era sigură că în stadiul în care era, nu şi l-ar fi putut aminti. Petrecerea era dată de nimeni altul decât de fiul decanului. Un etalon viu al concepţiei de “băiat de bani gata” ce avea deja viitorul plănuit până la cel mai mic detaliu de către mămica şi tăticu’ şi tot ce trebuia el să facă era să încerce să nu îi facă de ruşine şi să accepte fără obiecţie orice decizie a lor. O marionetă perfectă.

– Patetic… murmură tânăra făcându-şi loc prin mulţime. Îşi roti privirea în jur căutându-şi prietenele. Le găsi rapid în mijlocul ringului de dans improvizat dansând cu dezinvoltură. Păreau în elementul lor, observă Cami şi contemplă dacă ar trebui să li se alăture sau nu. Probabil că nu. Dar va dansa! Îşi spuse cu hotărâre. Dacă va fi invitată. De un tip. Ce se putea ţine singur pe picioare fără a se legăna la orice adiere. Îşi aruncă rapid ochii peste feţele prezente şi o bufni râsul.

– Mult noroc încercând să găseşti o astfel de persoană… Nu ar fi trebuit să vorbească singură, însă în acel vacarm nimeni nu ar fi băgat de seamă. A inspirat rapid simţind o pereche de mâini ce îi cuprindeau  talia şi îi alunecau încet pe şolduri, ridicându-i uşor rochia când se întorceau la poziţia lor iniţială. Oare când începuse să danseze? Nu era sigură, însă trupul i se mişca timid pe ritmurile melodiei celor de la Maroon 5.

Baby, I’m preying on you tonight

Hunt you down eat you alive

Just like animals, animals, like animals…

 

Poate că era berea ieftină făcându-şi efectul sau poate era doar un moment de nebunie însă se lăsă pradă dorinţei, unduindu-se în sincron cu partenerul ei. Îi simţi respiraţia caldă scăldându-i ceafa şi corpul robust atât de aproape de al ei. Îşi închise ochii şi îşi întoarse pe jumătate faţa spre a lui. Îşi muşcă uşor buza de jos. Mirosea atât de bine! Îşi ridică mâinile deasupra capului lăsându-le să cadă pe spate atingându-i cu vârful degetelor pielea fină a gâtului. Constată cu satisfacţie că mişcările lui deveneau mai alerte şi gemu când el o trase şi mai aproape de el. Melodia se apropia de sfârşit şi amândoi ştiau asta.

Braţele lui se strângeau protectiv în jurul ei nedorind parcă să o lase să plece. Poate ar trebui să se joace un pic. În mod straniu, ideea o incânta. Poate că nu era atât de inocentă pe cât se considera. Se întorse rapid în braţele sale şi se lăsă să cadă numai pentru a se ridica chinuitor de încet lipindu-şi corpul de al bărbatului. Era perfect conştientă de cât de bine îi putea simţi sânii presaţi de pieptul lui.

Zâmbi provocator şi îşi apropie buzele de gâtul lui abia atingându-i pielea. Începuse un joc periculos, însă iubea felul cum respiraţia lui devenea din ce în ce mai greoaie. Când acordurile melodiei începeau să se stingă, se ridică pe vârful degetelor şi îl muşcă jucăuş de gât folosind acel moment de surprindere pentru a i se strecura din îmbrăţişare.

Bărbatul rămase pe loc, privind nemişcat silueta ce se îndepărta rapid de el. Numai după ce a dispărut din câmpul lui vizual, ascunsă de uşile balconului, şi-a permis să facă un pas înainte, un rânjet drăcesc brăzdându-i chipul.

– E perfectă… îşi spuse lingându-şi buzele. O zărise de cum intrase pe peluză. Şi de atunci nu îşi mai putuse dezlipi ochii de la ea. Venise însoţită de alte două fete, cărora nici nu se sinchisise să le acorde vreo atenţie. Nu erau cu nimic mai speciale de restul “frumuseţilor” pe care el le întâlnise. Femei la duzină, cu feţele îmbunătăţite de produse cosmetice, haine croite la comandă şi trupuri modelate la sălile de sport sau pe mesele plasticienilor. Dar erau naturale. Simpla afirmaţie îi lăsă un gust amar.

Dar ea, ea era diferită. În acea rochiţă a ei albă ce îi ajungea până la jumătatea coapselor, dezvelindu-i picioarele apetisante şi acel decolteu timid ce îi camufla sânii. Simţea cum sângele îi coboară şi brusc pantalonii îi erau prea strâmţi. Era atât de inocentă cu părul ei castaniu alunecându-i în valuri pe spate. Atât de firavă, atât de delicată. Se perinda ca o muză imposibil de atins prin faţa lui şi tot ce îşi dorea era să o posede. Să îi mângâie pielea catifelată, să îi simtă căldura trupului lângă al său. Să o facă să tremure sub atingerea lui. Oh cât de mult îşi dorea să îi răpească puritatea aia enervant de strălucitoare şi să o aducă în lumea lui întunecată. Buzele i se înconvoiau într-un surâs sinistru. O va transforma în propria lui Monalisa.

Să se apropie de ea a fost uşor. Să îi strecoare câteva prafuri în paharul cu bere a fost şi mai simplu. Tot ce a avut atunci de făcut a fost să aştepte momentul oportun. Ca ea sa bea şi drogurile să îşi facă efectul. Nu era nimic periculos doar ceva să o facă mai…abordabilă.

Aşteptase destul, hotărâse văzând-o dansând parcă temător. Dacă nu voia ca altcineva să îi fure prada de sub nas trebuia să acţioneze rapid. S-a apropiat de ea şi şi-a pus mâinile pe talia ei iniţiând cu mişcări tandre dansul. Nu s-a aşteptat să fie atât de receptivă însă nu i-a displăcut câtuşi de puţin.

Acum tot ce trebuia să facă era să o revendice.

Aer! Avea nevoie de aer! După dansul mult prea provocator pentru gusturile ei, Cami, se refugiase pe balcon inspirând cu nesaţ aerul rece al nopţii. Nu ştia ce anume o provocase să se comporte astfel. Întreaga ei fiinţă părea posedată de o înflăcărare stranie şi oricât de mult ar fi încercat nu o putea domoli. Sângele încă îi mai clocotea în vene ca urmare a unei calamităţi naturale.  Oare asta era pasiunea şi dorinţa aceea carnală despre care ea citise de atâtea ori în cărţi?  Dacă da, chiar ar fi indicat să o renege astfel? Vechea Camelia sigur i-ar fi întors spatele şi ar fi fugit la loc sigur, însă nu dorea ea să se reinventeze? Nu pentru asta a venit la petrecerea asta? Cu siguranţă Cami ar fi acceptat-o.

– Îţi pot aduce ceva de băut? Privi peste umăr străinul ce îi perturbă gândurile şi îl recunoscu pe bărbatul alături de care dansase atât de intim mai devreme. Se întoarse către el şi zâmbi involuntar. Abia acum a avut ocazia să vadă cât de atrăgător era. Îşi înclină capul spre dreapta lăsându-şi ochii să îi cutreiere în voie statura înaltă şi atletică. Un truc pe care l-a învăţat din numeroasele poveşti de dragoste citite şi care ar trebui să îi transmită unde pozitive.

Îşi împreună braţele deasupra pieptului atrăgând astfel atenţia asupra decolteului în formă de bărcuţă şi îl privi în ochii de un albastru închis ce în lumina difuză a lunii păreau violet. Un fior rece îi străbătu corpul ţintuit de intensitatea acelor orbite întunecate şi îşi întoarse chipul.

– Da, de preferinţă ceva băubil. Spuse tânăra în ceea ce spera a fi un ton încrezător uitându-se scârbită la un pahar de bere pe jumătate plin ce rămăsese abandonat pe pervazul balconului.

– Dacă voi accepta sau nu, continuă ea sprijinindu-se de balustradă, depinde de cât de drăguţ te  dovedeşti a fi. Termină aruncându-i o ultimă ocheadă, regretând cuvintele de îndată ce le spusese. Oricât de cuprinsă de pasiune era in acel moment, vocea raţiunii încă se făcea auzită şi o îndemna să fugă! Bărbatul însă râse cu poftă şi din câţiva paşi îi ajunse în faţă, proptindu-şi mâinile puternice de fiecare parte a ei, blocându-i astfel orice cale de scăpare. O privi în ochi şi fără a scoate un sunet se aplecă şi o sărută blând, bucurându-se de gustul ei dulceag. Cami gemu neajutorată şi îşi închise ochii lăsându-se din nou pradă patimii.

Nu era sigură când au plecat de la petrecere şi nici cum au ajuns la el acasă. Tot ce îşi putea aminti era dormitorul prost iluminat, unde singura mobilă vizibilă era patul situat în mijlocul camerei şi cearceafurile de un alb imaculat ce îl îmbrăcau. Ce a urmat ar fi putut la fel de bine să fie un vis. În noaptea aceea s-a culcat pentru prima dată cu un străin, un bărbat pentru care nu nutrea nici un sentiment de iubire decât poftă carnală.

Rememora scenă cu scenă modul în care făcuse dragoste cu ea, încet, răbdător, savurând parcă fiecare moment petrecut împreună, delectându-se cu fiecare părticică a corpului ei, memorându-i prin atingeri până şi cele mai subtile trăsături ale trupului, întipărindu-şi în minte imaginea chipul ei cuprins de extaz. Poate dacă nu ar fi fost orbită de amor ar fi observat la timp luminile ce scăpărau puternic din toate direcţiile la intervale de numai câteva secunde.

Avea să regrete însă asta în dimineaţa următoare când se trezi singură într-un pat imens cu o durere îngrozitoare de cap. Deschise cu sfială ochii şi gemu nemulţumită când lumina o izbi din plin. Scânci asemenea unui copil răsfăţat ce era trezit de dimineaţă şi se ridică greoi în şezut, ignorându-şi muşchii ce protestau la fiecare mişcare. Trase adânc aer în piept şi îşi deschise din nou ochii, clipind des pentru a îi ajuta să se adapteze la noile condiţii. Se uită lung la patul gol aşteptându-se parcă să găsească un bărbat la fel de gol ca ea dormind alături. Probabil a plecat de mult. Un foşnit de haine îi atrase atenţia şi tresări speriată strângând cearceaful alb ce o acoperea cât mai aproape pentru a-şi ascunde goliciunea.

Acolo, în dreapta ei, aşezat pe un fel de tron ciudat, aştepta răbdător bărbatul misterios al cărui nume nu îl cunoştea nici până acum şi căruia i se dăruise cu numai câteva ore înainte. Însă nu figura lui atât de calculată o înspăimântă ci imaginile de care era înconjurat şi care atârnau aşa de sinistru pe pereţi. Înghiţi în sec, capabilă acum să observe ce azi-noapte întunericul ascunsese. “Dormitorul” era mai degrabă un studio, un atelier plin de imagini şi picturi toate ilustrând femei: triste, fericite, plângând, râzând, singure, însoţite, îmbrăcate, dezbrăcate, unele legate, încătuşate.

Cami le privi înspăimântată simţind cum un nod  i se formează în adâncul stomacului. Îşi dorea să plângă, să ţipe, să fugă de acolo! Oare, oare dacă şi-ar fi închis ochii şi i-ar fi deschis din nou ar fi dispărut acele sute de perechi de ochi ce păreau a o privi acuzator?

         SNAP

Sunetul unui aparat foto o readuse la realitate şi tânăra îşi întoarse îngrozită capul spre el. Nu remarcase până acum Nikonul din poala lui. Obrajii ei îşi pierduseră orice urmă de culoare văzându-l atât de satisfăcut, de parcă imaginea ei deplorabilă îi producea o plăcere nemărginită! Şi totuşi încă aştepta ceva. Înghiţi în sec şi se încumetă să îşi dezlipească ochii de ai săi, privind în schimb tabloul imens din spatele lui. Îşi deschise buzele încercând să vorbească, însă nu putu scoate decât un scâncet patetic. Mâinile ce strângeau puternic cearceaful în jurul ei rămăseseră vlăguite, permiţând materialului să îi alunece de pe trup, acoperindu-i acum decât sânii.

Nu se putea mişca, nu era in stare nici măcar să clipească. Se uita în gol la acel tablou ce trona deasupra celorlalte. Putea recunoaşte cu uşurinţă spatele lui încordat din timpul partidei de sex şi îi era acum scârbă de chipul ei asaltat de extaz şi cum mâinile ei strângeau perna în spasmele plăcerii. O singură lacrimă i se prelinse pe obrajii albi ca varul. Nu l-a văzut cum a sărit din tronul său exclamând: “Perfect!” şi nici nu auzea aparatul trăgând instantanee. A rămas ţintuită în acel pat imens şi alb, o statuie de porţelan cu ochi verzi strălucitori, atât de frumos de distrusă şi de pângărită.

%d bloggers like this: